...prietenilor (deja!) ai noştri de la Şcoala cu clasele I-VIII nr. 28 din sectorul 2 al Bucureştiului, toate gândurile bune din partea celor pe care i-au bucurat cu prezenţa în cadrul parteneriatului cu (printre altele) Şcoala cu clasele I-VIII Bobiceşti.

Le dedicăm cuvintele lui Constantin Noica din "Trei poeme filosofice pentru Sanda" (sunt primele care ne vin în minte acum, după desfăşurarea evenimentelor...):
"Lasă-mă să-ţi amintesc de gândul filosofului antic
ce se întreba: când aduni pe unu cu unu,
care unu se adună cu celălalt,
care unu devine doi?"...

Unde’s elevii de mai an?…

Se pare că, în ultimul timp, spectacolul se desfăşoară astfel: unii citesc Herald Tribune, alţii înjură şi, cu siguranţă, ceilalţi chibiţează, mâncând seminţe şi scuipând cojile deasupra arenei…
Este, totuşi greu de crezut că o nepăsare incomensurabilă a pus stăpânire pe cei care ne conduc. E puţin probabil să existe resurse şi să nu se acorde învăţământului ceea ce merită cu prisosinţă. În acelaşi timp, fiecare sector pare a fi important, fiecare are rostul său şi, deci, un buget propriu, o felie din marele caşcaval… mic…
Şi totuşi, ceva rău se întâmplă! Poate un management defectuos, poate că lipsa banilor sau poate un început de narcisism al clasei politice complică lucrurile simple şi le simplifică pe cele complicate!
Să fie oare, vina înţelegerilor/alianţelor/coaliţiilor care, într-un avânt post-revoluţionar se construiesc ciclic, în cel mai dulce stil clasic, creştinesc, după principiul te faci frate cu dracu’ până treci puntea?…
Din toate câte puţin!
Dar cei copleşiţi sunt copiii. Ei nu mai înţeleg nimic din acest început de apocalipsă în care aruncăm unii în alţii cu greve, iminente blocări ale anului şi reproşuri privind starea învăţământului şi nivelul scăzut al elevilor. Ei sunt spectatorii fără voie ai unui meci absurd, ai unor timpuri pe care nu le merită dar din care învaţă deja că viaţa este o luptă în care prin faţă loveşti cu şpaga, iar prin spate cu minciuna.
E din ce în ce mai greu să intrăm în clasă cu privirea sus, să ne motivăm elevii către studiu şi către extazul călătoriei în lumea ştiinţei şi artelor. Căci există banii, sexul, kitch-ul omniprezente, pentru că emisiuni educative de maximă audienţă prezintă modul în care tinere pubere îşi pregătesc examenul de bac pe bancheta din spate a Rolls-ului, alături de bătrâni generoşi dar cu principii sănătoase… Pentru că şcolăriţele care concurează pentru un loc pe scena muzicii româneşti o fac fardate violent şi în versuri cu evident caracter erotic. Pentru că părinţii – dezorientaţi şi ei – le ţin interminabile lecţii de morală cu pilde din propria copilărie plină de frustrări şcolare sau de bătăile rupte din rai ale unui „tată adevărat”…
Cine zice pe vremea mea… este ori nostalgic al unor vremuri în care te lua dupe străzi şi te băga în făbrici, ori este complet depăşit, nereuşind să înţeleagă faptul că oamenii se schimbă, vremurile se schimbă, viaţa se schimbă ireversibil şi dureros…

Şi, ca orice bun creştin, credem că întotdeauna dreptatea este la mijloc – aici mijloc-ul fiind desigur, cu sensul de un punct între şi nu unul la egală distanţă de părţi. Căci, fără discuţie, altfel, ar mai exista şi oameni mulţumiţi de actuala stare de fapt! Dar, dacă toţi, într-un glas, strigă acelaşi lucru, ceva e putred în Danemarca noastră!… De ce nu încearcă să ţină cont de vocile din teritoriu? De ce nu schimbă programa, de ce nu reduc formalismul, de ce nu încurajează competenţa, iniţiativa, participarea? Dacă reforma înseamnă exclusiv bani (deci salarii), s-a înţeles greşit. Salarii mai bune raportate la preţuri, la tendinţa acestora şi la acuzaţiile pe care le primim în ceea ce priveşte corupţia în sistem. Salarii mai bune în sensul de recunoaştere a muncii şi a valorii. Salarii mai bune prin care înţelegerea şi trebuinţele noastre să poată depăşi stadiul actual în care stau înghesuite undeva la nivelul fiziologic şi de securitate.

Domnilor, veniţi la noi, poposiţi în casele noastre, în şcolile noastre, în satele şi oraşele neinundate! Deschideţi împreună cu noi uşile claselor în care, cândva şi dumneavoastră aţi învăţat.
Acum, în al doisprezecelea ceas, să redăm umanul şi demnitatea şcolii!

Publicat în Observator de Olt

poesis

panta rhei

n-am să sper ceea ce voi reuşi
n-am să spintec cuvintele
mai câţiva bani câteva gânduri
şi un ochi pe care mi-am schimbat dintele

nu te mai caut nu te mai găsesc
anotimpul putrezeşte în amintire
peste lumea care vrea absolutul
arunc o privire

cătălin mîinescu

poesis

panta rhei

n-am să sper ceea ce voi reuşi
n-am să spintec cuvintele
mai câţiva bani câteva gânduri
şi un ochi pe care mi-am schimbat dintele

nu te mai caut nu te mai găsesc
anotimpul putrezeşte în amintire
peste lumea care vrea absolutul
arunc o privire

Cuvinte frumoase...

"Nu de aripi are nevoie spiritul omenesc ci de plumb. Cu prea mare uşurinţă se avântă în cele mai înalte abstracţiuni pierzând orice contact cu omenescul şi realitatea."
Bacon

Scuze pentru întârziere!...

Suntem prinşi cu ultimele pregătiri pentru Sfintele Sărbători de Paşte.
Apoi, la şcoală sunt multe lucruri de făcut: pregătim inaugurarea şcolii (am făcut reabilitare), aranjarea CDI-ului şi inaugurarea lui, serbarea de Paşte, parteneriatul "Gong! teatru şcolar" şi multe altele...
În schimb, lucrăm la blogul de didactica matematicii (mai avem mici probleme "tehnice") unde avem multe lucruri de postat, chestiuni importante pentru profesorul de matematică şi nu numai... Chiar ne dorim să fie ceva frumos şi util. Am lansat deja pagina (care e mai mult goală...) pentru a declara lucrul început şi pentru a fi, deci cu atât mai "obligaţi" să continuăm.
Nu veţi fi dezamăgiţi! Promitem!
Aşadar, staţi pe aproape!

ATENŢIUNE!

Am început să lucrăm la blogul promis despre matematică şi metodica predării matematicii.
Adresa este:
http://didactika.wordpress.com

Vă aşteptăm!

Astăzi, 8 aprilie 2008, împlinim 4 ani (a se citi "Ilie împlineşte patru ani")!
Mulţumim celor care se gândesc la noi, celor care ne-au urat, celor care, sub o formă sau alta sunt alături de noi!
Dumnezeu să ne ajute pe toţi, să putem trece peste toate cele cu care suntem încercaţi în fiecare zi, în fiecare moment...
Doamne ajută!

Gândirea raţională – o alternativă

Spunem: Nu mai învaţă copiii! Nu mai există respect! Violenţa ne invadează casele, clasele, cancelariile! Prea mult formalism, prea multă birocraţie! Aproape că nu există timpul fizic necesar întocmirii tuturor dosarelor şi documentelor cerute mai nou, profesorului. Goana după puncte – precum istorica goană după aur… Imaginea profesorului sifonată, controversată, abandonată… Greve, ameninţări, boicoturi…
Ce putem face acum?
Acum, în sensul de în aceste condiţii, căci ni se pare foarte important să luptăm dar la fel de important să optimizăm ceea ce este. Putem să luptăm cu sistemul, putem să ne întrebăm cu degetul la tâmplă sau cu barda în mână, putem să înjurăm oricât şi să facem emisiuni în direct. Problema este că, între timp, totul curge aproape neschimbat, inerţia este una dintre legile fundamentale, resursa de timp este aur dar doar pentru cine ştie, iar răbdarea rămâne una dintre virtuţile creştine supreme!
Oare nu poate fi aceasta o soluţie, să folosim altfel ceea ce există?
Concret:
Copiii nu mai învaţă pentru că timpurile s-au schimbat fundamental, pentru că părinţii lor nu îi mai pot motiva spre studiu – ba chiar le dau exemple de… diplomaţi-şomeri – pentru că programele nu mai corespund din aproape nici un punct de vedere (al volumului şi al calităţii şi utilităţii informaţiei), pentru că mulţi dintre profesorii lor au intrat în jocul periculos al „fentării” sistemului, în lupte politică, în goana după puncte, într-o concurenţă psihedelică, în afaceri… Pentru că oferta noastră nu mai este construită pe expectanţele şi pe nevoile lor. Constantin Noica spunea: „nu da sfaturi celui care nu ţi le cere căci nu te va asculta”. Ca în bancul acela sinistru, se pare că noi ajutăm o bătrânică să treacă strada, dar ea nu vrea să treacă strada pentru că nu are nevoie pe partea cealaltă… Desigur că e uşor să acuzi, să clasifici, să evaluezi global. Copiii nu mai învaţă. Dar de ce? Ce mecanisme de receptare a şcolii şi chiar a realităţii sunt activate în mintea şi în sufletul lor de către tăvălugul vremurilor? Ar trebui să începem să reconsiderăm atitudinea noastră faţă de tineri, faţă de reacţiile lor care nu sunt rezultatul direct şi imediat al unor evenimente, ci al stilului propriu de gândire, activat de evenimentele respective. Când este vorba despre personalitatea umană, nimic nu se mai desfăşoară după elementarul şi clasicul şablon cauză-efect. E mult mai complicat şi aici trebuie să se aplece educatorul, chiar dacă salariul este mic! (Să ne ierte Dumnezeu dar copiii nu au nici un amestec în lupta noastră cu miniştrii!...)
Nu mai există respect, pentru că nu mai există modele! Noi toţi avem nevoie de modele, începând de la cele fizice şi până la cele de personalitate. Elevii noştri se hrănesc cu acestea, cresc odată cu ele, prin ele! După părinţi, primul model este doamna învăţătoare. Apoi, domnul profesor de matematică şi, mai departe, inocente virgine care îşi pregătesc bac-ul pe bancheta din spate a Rolls-ului, ciobani în costume Armani care vorbesc tuturor despre Dumnezeul care unora le împarte bani, foşti secretari de partid care şi-au ajustat vocabularul devenind constructorii noului capitalism, Mărin De Niro de la Petroşani care cântă într-un trening de firmă despre valoarea sa pe care o apreciază toate fetele din cartier.
Nu mai există respect pentru că nu le mai vorbim copiilor de respect decât foarte rar şi atunci cu vocea ridicată şi invocând exemple dintr-o copilărie a altor oameni din alte vremuri demult apuse…
De aici, violenţa, şi din nevoia de apartenenţă, altfel neglijată. Violenţa, din nevoia de a fi ascultat, de a fi „băgat în seamă”. Violenţa, pentru că peste tot, în jur este doar violenţă de toate felurile şi pentru că, deocamdată cel puţin, cei care uzează de ea devin lideri şi răzbat cu succes. Pentru că binele învinge răul doar în poveşti şi doar până pe la jumătatea ciclului primar; apoi vin şmecherii cu săbii ninja şi cu beemve-urile decapotabile şi, în strigătele de admiraţie ale maselor, eliberează poporul de tirania legii.

Pe partea cealaltă, formalismul ne sufocă, generând, în opinia noastră, două tipuri de comportamente compensatorii: adaptarea (româneşte, tradiţional) fără comentarii (dar şi fără convingere) la noile cerinţe în care nu crede nici cel care le propovăduieşte sau comentarii virulente care merg până la mişcări sindicale de amploare.
Din nefericire şi fără să fie plănuit, ambele duc la neglijarea educării elevilor. Nimeni nu îşi propune acest lucru dar, în zbaterea pentru întocmirea incomensurabilelor portofolii, profesorul uită să-şi facă meseria.
Ce s-ar întâmpla dacă am lăsa-o mai încet cu „dosarele”?
Ce s-ar întâmpla dacă am pune accent pe anumite teme ale programelor, fără a le neglija pe celelalte, formând o reală cultură generală? Dar dacă am striga cu toţii să se aerisească programa precum a celor din vest care o au aerisită rău de tot şi totuşi, societatea lor evoluează?
Ce ar fi dacă am sta mai mult de vorbă cu copiii noştri şi nu numai în timpul orelor?
Ce ar fi dacă am vorbi frumos despre colegii noştri, dacă ne-am bucura împreună de succesele lor, dacă ne-am împrieteni, iar copiii şi părinţii lor ar vedea acest lucru?
Ce s-ar întâmpla dacă am vota cum trebuie şi dacă am face lobi democraţiei?
Ce ar fi dacă…?

Despre efectele fără cauză sau răţuşca cea urâtă

Despre învăţământul rural se vorbeşte pe cât de mult pe atât de „subţire”, adică, dacă în toate celelalte subiecte legate de învăţământ şi de educaţie aproape oricine poate emite judecăţi de valoare (care să fie şi viabile..), aici lucrurile stau cu totul altfel.

Ar trebui să începem prin a vorbi puţin despre, mai nou, o specie de „bau-bau” care – aşa cum se înţelege destul de clar din presa timpului – îşi pune nefericit şi ireversibil amprenta asupra viitorului României: profesorul de la ţară. Acesta este – aşa cum reiese din opiniile mai sus menţionate – un personaj destul de dubios, cu apucături imprevizile (aici fost ceapist, aici mânuitor de cuvinte frumos sunătoare) care dezvoltă abil în comunitate cultul personalităţii, care influenţează relativ uşor şi sigur orientarea electoratului destul de puţin cititor de Marin Sorescu şi care îşi ia leafa simultan cu trecerea timpului… În ceea ce priveşte pregătirea sa profesională, dascălul rural, sfidând tradiţia conform căreia, atunci când „dascălul” trecea pe stradă, se ridicau în picioare toate babele spunând „săru’ mâna!”, acum este un tip cu foarte multă economie de piaţă capitalistă în cap – dobândită, evident, în urma cursurilor cu frecvenţă redusă la şcoala vieţii – şi care adaptează (într-un ritm pubertin-adolescentin) stiluri de predare amintite vag din cele ale foştilor săi profesori, condimentându-şi periodic demersurile didactice cu pilde despre „bătaia ruptă din rai” sau „respectul care era odată” sau „ce mult munceam noi pe vremea noastră!” Dacă, între timp se mai face şi câte o neînsemnată remarcă de genul „conspectaţi de la pagina… la pagina…”, atunci chiar că feed-back-ul a fost realizat, iar obiectivele lecţiei şi, deci ale educaţiei au fost atinse strălucit!!!
Ei bine, domnilor, nu este chiar aşa! Am putea spune, mai exact: „de trei ori nu!”.
În primul rând, astfel de „aprecieri” – din nefericire frecvent întâlnite în media – sunt rezultatul uşurinţei cu care persoane [care nu au mai multe legături cu mediul rural decât are bătrâna cu mitraliera n.n.] fac analize sofisticate pe baza statisticilor (atât de mult la modă că par să ne conducă viaţa!...) şi a rapoartelor primite de la factori de decizie (inspectori, directori, etc.) care se încadrează în una dintre situaţiile: 1. nu s-au plimbat niciodată la ţară decât cu degetul pe hartă sau 2. alcătuiesc rapoarte cu răspunsuri aşa cum ştiu că „le aşteptă cei de sus”. Iar cei direct îndreptăţiţi să vorbească despre ceea ce se întâmplă la rural zac în continuare în promiscuitatea în care i-au îmbrâncit, pe de o parte logoreea analiştilor frumos vorbitori de pe scaun, iar pe de alta acceptarea tacită a unei asemenea situaţii, a tăcerii pe care nejustificat şi mioritic au adoptat-o.
Pe ce ne bazăm tăria cu care susţinem acest lucru? Răspundem sintetic:
1. Pe experienţa anilor de predare la ţară în care – şi nimeni dintre „ceilalţi” nu ştie acest lucru! – dacă te implici prea mult emoţional, rişti să îmbătrâneşti mai devreme şi mai adânc. E o altă lume, cu multă suferinţă, cu visuri îngropate din faşă, cu multă muncă de Sisif pe o bucată mică şi rece de pământ, cu alcool şi violenţă domestică. E o lume a ridurilor premature, a sufletelor crăpate ca şi pământul secetos care le dă ce vrea, când vrea…
2. Pe viaţa în imediata vecinătate a „profesorilor de ţară”, în mijlocul lor, de fapt, unde am învăţat că adevăratul părinte al copiilor de la ţară este profesorul său, localnic sau navetist, tânăr sau mai puţin tânăr.
3. Pe bunul simţ pe care îl are profesorul de la ţară care, deşi creştin, a înţeles greşit cuvintele lui Iisus despre întors şi celălalt obraz.
4. Pe cuvintele despre veşnicie ale lui Blaga şi pe puritatea şi inocenţa pe care încă o au cei de aici.
5. Pe ajutorul aproape de zero al părinţilor în devenirea copiilor lor, pe îndărătnicia cu care cred în faptul că, odată ajunşi la şcoală, elevul este în directa şi exclusiva responsabilitate a şcolii, deci a profesorului.
6. Pe modul în care profesorul a ajuns aici, adică: înainte de revoluţie, prin repartiţie, în urma absolvirii unei şcoli, iar după, promovând un concurs de competenţă, unde – cu excepţia a vreo trei ani – trebuia obţinut minim şapte! În ceea ce priveşte suplinitorii, nu este vina lor că sistemul trebuie să-i accepte…
7. Pe posibilităţile de trai reduse ale majorităţii de aici, fapt ce duce prematur la renunţarea continuării studiilor – acestea însemnând, de cele mai multe ori, navetă adică…bani.
8. Pe puţinele variante privind cariera pe care oamenii de la ţară le văd sau le cred, cu excepţia muncii „la negru” în ţările care au nevoie de servitori în casă şi în vecinătatea casei…

Nu trebuie să ne acuzaţi că suntem subiectivi, căci nu suntem mai mult decât este normal şi necesar! Dar credem cu tărie că, dacă la „talk-show” sunt invitaţi psihologi, inspectori şi miniştrii ar trebui chemaţi şi cei despre care se vorbeşte atât de pedant şi amănunţit. Analizele – care, între noi fie vorba înseamnă puerile constatări aproape exclusiv pe baze statistice – sunt irelevante şi/sau false. Se prezintă efecte, se dau spre pildă două-trei cazuri pe care opinia publică le înghite ca un animal de pradă flămând de senzaţie şi din care se generează concluzii cu pretenţii exhaustive!
La Testele Naţionale, rezultatele de la rural iarăşi foarte slabe!
În învăţământul superior merg doar 1% dintre absolvenţii de la ţară.
Suplinitorii fac ravagii.
Profesorii pensionari s-au decrepit şi uită de ce au venit la oră.
Mica mită – roşii, castraveţi, câte o pasăre (sănătoasă!...) şi astfel note mari, medii mari, statistici pozitive…

De ce toate astea? Comentariile se opresc întotdeauna înaintea acestei întrebări. Nu interesează cauzele? Nu trebuie pornit de la cauze ca să ştim ce să tratăm? Sau asta ar duce la cercetare la faţa locului şi există riscul de a călca în noroi sau de a inhala mirosul puternic al animalelor care ne dau lăptic şi brânză topită? Sau asta înseamnă să se vorbească despre profesorul de la ţară, cu profesorul de la ţară. Sau…

Aşteptând „rata” în staţia din faţa Primăriei, profesorul priveşte spre capătul drumului asfaltat pe alocuri şi îşi mişcă monedele în buzunar. Dacă are noroc, poate trece vreo cunoştinţă…

Publicat în Tribuna Învăţământului