vineri, 11 noiembrie 2011

Supravieţuim...

...şi ne bucurăm pentru că ni se întâmplă măcar atât... Am devenit docili, uşor şi din puţin de mulţumit şi, în plus, total neselectivi... Ce primim, pentru aia spunem "bogdaproste!". Nu mai aşteptăm nimic (sau, în orice caz, nimic bun...) şi ne târâm de azi pe mâine ca o efemeridă, fără sens, fără semnificaţie... Ce-o da Dumnezeu! Asta e sloganul acestor zile!...

FRAŢILOR, TREZIŢI-VĂ!!!!
TREZIŢI-VĂ!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

vineri, 14 octombrie 2011

Şi acum cele două fotografii la care se face referire...




adică echipa Franţei în 1959 şi în 2008...

Şi comentează în continuare autorul: "Efectele încălzirii globale nu pot fi ignorate..."

Un punct de vedere privind chestia aia nasoală a franţujilor...

Cum să te superi pe o naţie care a făcut zi naţională din ziua evadării în masă dintr-o puşcărie?
Publicat de Ion Coja in Textele altora pe 21.09.2011



Cum să te superi pe o naţie care a făcut zi naţională din ziua evadării în masă dintr-o puşcărie marcând, cică, semnificativ istoria lumii !? (Bastilia – 14 iulie 1789) (Cotidianul)

Umorul de (foarte) prost gust al francezilor, de fapt jignirile aduse României și românilor a primit deja o replică. Evident nu din partea oficialităților, pentru că Teodor Baconschi & co. a demonstrat că agrează ca România să devină un sac de box. Un blogger, “Mosheordechai.wordpress.com” a găsit, sub forma unui pamflet – dar care conține o serie de adevăruri – să dea un răspuns pe măsură jignirilor aduse pe 6 septembrie pe postul tv Canal plus.

Redăm integral pamfletul postat pe blogul mai sus amintit.

Nu vă mai supăraţi pe francezi!

Zău nu înţeleg de ce se inflamează toată lumea pentru că, în nu ştiu ce emisiune care insistă că e umoristică, francezii ne-ar fi făcut păduchioşi şi aşa mai departe. E cusută cu aţă albă, parol! Nu vedeţi, bre, că cineva vrea să ne strice cu francezii şi bagă zâzanie? Nu e atât de evident că mizeria aia nu are legătură cu Franţa şi franţujii? Ia uitaţi-vă atenţi la imaginile alea (nationala de fotbal) şi o să vă daţi seama.

- În imagini toţi ăia sunt albi. Ori se ştie bine că francezii sunt tuciurii cu părul creţ.

- Emisiunea aia a fost difuzată la o oră la care majoritatea franţujilor sunt la moschee, implorându-l pe Allah (Franta este de fapt denumita…Marele Califat Arab).

- Francezii nu au umor. Singurele glume reuşite sunt maşinile franţuzeşti.

- Nimeni în Franţa nu are timp de caterincă ieftină. Acolo toată lumea munceşte non-stop. Cei mai mulţi sapă la linia Maginot, iar cei rămaşi lucrează la noi modele de pantofi cu toc de 38 cm pentru preşedintele lor ( tigan ungur naturalizat in Franta ! ).

- N-ai cum să mai faci bancuri pe seama altora când îl ai preşedinte pe unul ca Sarkozy.

- Cum să te superi pe o naţie care a făcut zi naţională din ziua evadării în masă dintr-o puşcărie? Les jours de gloire est arriveeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee !?.

- Teama de păduchi a franţujilor n-ar mai fi o problemă dacă femeile lor s-ar mai epila din când în când. Că veni vorba, la ce foloseau beţişoarele cu care se scărpinau aristocraţii lor pe sub peruci?

- Parfumurile franţuzeşti sunt renumite în lume, s-au născut dintr-o lungă luptă cu duhoarea. Noi foloseam săpunul de casă, aromat cu pelin !.

- Cu francezii te poţi împrieteni foarte uşor dacă le dai o banană şi-i laşi să se legene în copaci. (la fel ca si-n refren: Aux arbres citoyens ! Formez vos bataillons ! Marchons ..!)

- Salutul tradiţional al francezilor, salam aleikum, habibi, ne arată că ei sunt, de fapt, un popor prietenos şi paşnic.



Lucian Gheorghiu
Publicat Luni, 12 septembrie 2011

PRIVIŢI-I IN TOATĂ SPLENDOAREA !

Acum veti intelege de unde pleacă ura impotriva românilor !

miercuri, 23 martie 2011

Rostul

Bradut Florescu, unul din "vechii" publicitatii romanesti, si-a incheiat contractul cu Realitatea Catavencu, unde coordona strategia de comunicare a grupului, si a plecat in Thailanda.
IATA CE ARTICOL A SCRIS, DUPA CE A PLECAT :

Rostul

Romaniei i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.
Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia (batranii), pamantul si credinta.

Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.
Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.

Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile "prietene".
La noi chestia asta se numeste "agricultura de subzistenta" si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca de-aia avem UE.
Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!

Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.

Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un "Tatal nostru" spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.

Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada .

Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza.
Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.

Suna-ti familia, pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti.

Sa traiesti.

Bradut Florescu

vineri, 18 martie 2011

Scrisoare către ţara mea

Alexandru Tocilescu, regizor

“Nu-mi iubesc ţara . Trebuie să fie aşa, din moment ce nu-mi vine decît să vorbesc urît despre ea. Să-i spun vorbe grele în fiecare oră, în fiecare dimineaţă, cînd întîrzii cît pot de mult întîlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pîinea, mirosurile, maşinile, culorile, limba ei.


Am obosit de ţara asta. Am obosit de ţara în care cei care conduc mă cred prost şi-mi spun "omul simplu, de pe stradă", omul căruia se simt datori să-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gîngav, analfabet, ca acela folosit de adulţii inculţi, pentru a răspunde gîngurelilor unui bebeluş.


Am obosit de ţara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grădiniţe private e doar un paravan în spatele căruia se află o clădire care-i adăposteşte pe preşcolari de ploaie cît timp părinţii se află la serviciu (altfel, educatoarele îşi roagă colegele de breaslă mai norocoase, de la alte grădiniţe, să fure plastilină şi creioane).


Avocatul care-mi promite că va cîştiga procesul n-are niciodată chitanţier pentru banii pe care-i dau şi nici argumente în instanţă. Nici şefa firmei de recrutare nu-mi dă chitanţă pe banii primiţi, pe care i-am dat soţului ei, venit la întîlnire în trening, într-o staţie de autobuz. Atunci s-a desfăşurat şi ultima secvenţă de colaborare, fiindcă plata taxei n-a fost urmată de nici o invitaţie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editură foarte renumită, scoate cărţi de filozofie de pensionar trist, de jucător de table fără noroc, şi literatură erotică, pe lîngă care graffiti-urile din WC-urile şi gările publice sînt suave declaraţii de amor. Iar patronul te felicită dacă ai reuşit să-i promovezi cărţile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încă nu s-a culcat. Că aşa, ar fi putut s-o facă şi el... Profesoara de franceză a nepotului meu miroase a vodcă, profesorul de religie nu-l lasă să iasă în timpul orei să facă pipi, iar cea de fizică pleacă în Grecia din două în două săptămîni (plus în vacanţele şcolare). Redacţia la care m-am angajat are două birouri pentru redactori - unul pentru făcut sex - şi un art director care ilustrează un articol despre cartea Golful francezului cu două fotografii: una cu o lagună şi cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adică nu ştim dacă e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII şi zîmbeşte tîmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenţele mele, multe, năduşite, cu o imagine portocalie a unei corăbii în apus de soare. Pentru lagună n-am mai avut suflu. Şi nici pentru corabie. Redactorul-şef spune că-i genial, că face şi art şi e şi director, că numai el poate să aplice, în Photoshop, ghiocei pe rochia vedetei şi numai el poate să ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursuleţ în braţe, şi clipul Nokia - cu mîini înlănţuite. Din cauza lui, întreaga redacţie şi-a dat demisia. A rămas doar redactorul-şef. Isteric şi nefericit. Din cauza celor care au pregătit o conspiraţie împotriva lui.

Am obosit de ţara care-mi spune că orice speranţă are rădăcini firave şi că orice opţiune sinceră, onestă se dovedeşte a fi cretină. Am obosit ca din patru în patru ani să aleg prost, împreună cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit să sper că cel care se numeşte şef de guvern sau preşedinte de ţară sau măcelar sau avocat sau cîntăreţ chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun că se pricepe.

Am obosit de ţara care mă transformă în victimă sau complice. În victimă, fiindcă oricît de multe rele s-ar întîmpla în ţara asta, oricît de multă corupţie ne-ar tăia răsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, funcţionărimea, judecătorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate că există într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncă, din cînd în cînd, o ocheadă către noi, să ne supravegheze. Să ne certe că n-avem răbdare să ajungă şi la noi bunăstarea. Să ne dojenească, cu glas de domnu' Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în condiţiile unei moşteniri grele.

Am obosit să fiu victima statului care mă fură la facturi, la impozite sau în justiţie, victima patronilor care mă pot exclude din organigramă din trei ţipete şi două semnături, victima poliţiştilor care mă roagă să nu reclam furtul din buzunare.


Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice iniţiativă care m-ar putea transforma în cetăţean sau concetăţean, în membru al unei comunităţi rezidenţiale sau al unei organizaţii se fîsîie în faţa privirilor nepăsătoare, a replicilor de tipul "c'eşti copil" sau "mă laşi?!" sau a celor care transformă iniţiativa în afacere profitabilă pentru ei şi dezastruoasă pentru beneficiari. Iar renunţarea mă face complice cu cei care acceptă ca lucrurile să meargă prost, din neputinţă, din interes, din indiferenţă. Sînt complice, prin tăcere, cu toţi impostorii, mincinoşii, neisprăviţii, hoţii, de care depind, într-un fel sau altul, în bătăliile mele mărunte, de zi cu zi.

Am obosit de ţara unui singur televizor, a unui singur program în care se amestecă, de-a valma, senzuale cu securişti nejudecaţi, brăilence cu analişti obosiţi, discuţii lălîi despre salarii enorme, furt la factură, poliţişti beţi, judecători mituiţi, miniştri penali cu breaking news-uri împotriva cărora tot românul moţăie: învîrteli, băşcălii, ogici, ciumace, anchete de doi şi un sfert, morţi de trei parale, incesturi de patru stele.

Am obosit să aud sau să citesc comentarii lungi, strivite de ură sau înmuiate de slugărnicie, ale jurnaliştilor obosiţi din presa românească. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimţire, ipocrizie, inepţii, vorbe care nu mai interesează pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformă pe toţi ciutacii, dumitreştii şi morarii în bufoni disperaţi ai orelor tîrzii de televiziune.

Am obosit să văd societatea civilă, care face curat în universităţi şi alegeri, înghesuită pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit să aud că singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei preşedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit "succesuri". Am obosit să văd susţinători sinceri ai preşedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit să văd jurnalişti independenţi care devin guvernatori interesaţi. Am obosit să-l aud pe ministrul Culturii ţinînd-o langa cu explicaţiile despre pleaşcă şi iubire de preşedinte.


Am obosit să văd reportaje cu oameni care mănîncă din gunoaie, copii violaţi, preoţi care ţin liturghii erotice, puştile lui Michi Şpagă (azi la putere iar), termopanele lui Adrian Năstase,casa din Mihaileanu si Udrea, oameni care se împerechează cu oi, ţărani care tasează pămîntul cu obuze încă detonabile, pensionari care se străduiesc să prindă două porţii de sarmale de 1 Decembrie, ţigănci care-şi arată popoul poliţiştilor, şoferi beţi, criminali filmaţi în circa de poliţie, înmormîntări în direct, sicrie fotografiate cu mobilul, ştiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cîntăreţ, oameni urcaţi pe cruci ca să vadă mai bine groapa, cozile isterice de Sfînta Cuvioasa Paraschieva şi de Izvorul Tămăduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei şi comentariile profesioniştilor care încep cu: "Ce efect poate să aibă violul asupra unei fetiţe de 12 ani?". Mă obosesc "profesioniştii" televiziunilor, chiar şi fără comentarii. Fiindcă sînt aceiaşi. Şi apar des. Foarte des. În ţara asta nu mai există un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cîntăreţ talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toţi devin vedete şi, în clipa imediat următoare, descoperă că au văzut idei. Despre orice altceva decît meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest şi din care să aibă un venit regulat.

Mă obosesc emisiunile care-mi promit că vor dezbate soluţiile anti-criză şi în care invitaţi şi moderatori ajung să vorbească despre beregate, prostănaci, caraghioşi, şobolani rozalii, lupta dintre fata preşedintelui şi intelectuali, despre insinuările cutărui senator, despre sforăitul din Parlament al nu ştiu cărui deputat, despre nepoate de senatoare care sînt de fapt amante de miniştri. Am obosit să văd feţe lungi de jurnalişti care anunţă, cu acelaşi ton grav, de început de apocalipsă, şi că se măresc facturile, şi că s-a dus dracului rapiţa în Alexandria, şi că Mutu are tendonul rupt. Sau că nu-l mai are deloc. Am obosit să aud de mitică-de-la-ligă, naşu-sandu, meme-stoica, galactici, jucători-titraţi, distracţie-pe-cinste.

Am obosit să ştiu că din atîtea cazuri de malpraxis în medicină, un singur doctor a fost condamnat pentru viol. Mă oboseşte Mihaela Rădulescu, şi cei care o combat, şi cei care o apără. Mă oboseşte oricine comentează un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau părinţi, fără să poată arăta vreun act, o diplomă, care să-i confere acest drept. Am obosit să mă tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima pagină a tuturor ziarelor, fără să reuşesc să-mi amintesc vreo ispravă, bună, rea, dar în orice caz extra-ordinară, care să merite măcar efortul scanării fotografiei lor.


Am obosit să văd că patroni de firme de salubrizare îşi dau cu părerea despre expoziţii de artă, că pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, că Monica Tatoiu are răspuns pentru orice - de la încălzirea globală, la cum nu trebuie să renunţi la speranţa de a avea orgasm. Am obosit ca, la douăzeci de ani de la Revoluţie, să-i înjur tot pe Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Şerban Mihăilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpeş, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Păunescu etc. iar cei de azi la putere scapa. Am obosit, de fapt, să nu am încredere în nimic şi nimeni.

Am obosit să scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gîndit, la un moment dat, să le cer oamenilor obosiţi ca şi mine să iasă în stradă. Dar am în faţa ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte şi lozinci analfabete, revendicări haotice şi isterice, feţe tîmpe în fundal care transmit salutări familiei, sindicalişti mîngîiaţi pe frunte de opoziţie, trecători plictisiţi şi amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fraţilor Petreuş şi a Daciilor în rate.

Am obosit de ţara în care nu se întîmplă nimic. De ţara care m-a făcut să privesc cu lehamite drepturi la care am tînjit ani mulţi şi grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradă, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul şi obligaţia de a-mi apăra ţara. De dreptul de a mă asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalţi români în faţa justiţiei.

De aceea spun că nu-mi iubesc ţara. Mi-a mai rămas, totuşi, un singur drept: acela de a circula liber în străinătate. De a emigra. Poate c-a venit timpul să-l folosesc. Ştiu bine că nici acolo nu umblă cîinii cu covrigi în coadă. Sper doar ca acolo, într-o limbă străină şi pe străzi curate, să am timp să mi se facă dor de ţara mea. "



Acest articol reprezintă într-o formă concisă şi condensată exact lucrurile pe care le gândim toţi cei dezamăgiţi, declară invitatul Alexandru Tocilescu, care a mai adăugat că media românescă e vinovată pentru genocid cultural.

duminică, 27 februarie 2011

Aprilie 1999



Aida, Victor, Corina şi Jan