...prietenilor (deja!) ai noştri de la Şcoala cu clasele I-VIII nr. 28 din sectorul 2 al Bucureştiului, toate gândurile bune din partea celor pe care i-au bucurat cu prezenţa în cadrul parteneriatului cu (printre altele) Şcoala cu clasele I-VIII Bobiceşti.
Le dedicăm cuvintele lui Constantin Noica din "Trei poeme filosofice pentru Sanda" (sunt primele care ne vin în minte acum, după desfăşurarea evenimentelor...):
"Lasă-mă să-ţi amintesc de gândul filosofului antic
ce se întreba: când aduni pe unu cu unu,
care unu se adună cu celălalt,
care unu devine doi?"...
luni, 26 mai 2008
miercuri, 14 mai 2008
Unde’s elevii de mai an?…
Se pare că, în ultimul timp, spectacolul se desfăşoară astfel: unii citesc Herald Tribune, alţii înjură şi, cu siguranţă, ceilalţi chibiţează, mâncând seminţe şi scuipând cojile deasupra arenei…
Este, totuşi greu de crezut că o nepăsare incomensurabilă a pus stăpânire pe cei care ne conduc. E puţin probabil să existe resurse şi să nu se acorde învăţământului ceea ce merită cu prisosinţă. În acelaşi timp, fiecare sector pare a fi important, fiecare are rostul său şi, deci, un buget propriu, o felie din marele caşcaval… mic…
Şi totuşi, ceva rău se întâmplă! Poate un management defectuos, poate că lipsa banilor sau poate un început de narcisism al clasei politice complică lucrurile simple şi le simplifică pe cele complicate!
Să fie oare, vina înţelegerilor/alianţelor/coaliţiilor care, într-un avânt post-revoluţionar se construiesc ciclic, în cel mai dulce stil clasic, creştinesc, după principiul te faci frate cu dracu’ până treci puntea?…
Din toate câte puţin!
Dar cei copleşiţi sunt copiii. Ei nu mai înţeleg nimic din acest început de apocalipsă în care aruncăm unii în alţii cu greve, iminente blocări ale anului şi reproşuri privind starea învăţământului şi nivelul scăzut al elevilor. Ei sunt spectatorii fără voie ai unui meci absurd, ai unor timpuri pe care nu le merită dar din care învaţă deja că viaţa este o luptă în care prin faţă loveşti cu şpaga, iar prin spate cu minciuna.
E din ce în ce mai greu să intrăm în clasă cu privirea sus, să ne motivăm elevii către studiu şi către extazul călătoriei în lumea ştiinţei şi artelor. Căci există banii, sexul, kitch-ul omniprezente, pentru că emisiuni educative de maximă audienţă prezintă modul în care tinere pubere îşi pregătesc examenul de bac pe bancheta din spate a Rolls-ului, alături de bătrâni generoşi dar cu principii sănătoase… Pentru că şcolăriţele care concurează pentru un loc pe scena muzicii româneşti o fac fardate violent şi în versuri cu evident caracter erotic. Pentru că părinţii – dezorientaţi şi ei – le ţin interminabile lecţii de morală cu pilde din propria copilărie plină de frustrări şcolare sau de bătăile rupte din rai ale unui „tată adevărat”…
Cine zice pe vremea mea… este ori nostalgic al unor vremuri în care te lua dupe străzi şi te băga în făbrici, ori este complet depăşit, nereuşind să înţeleagă faptul că oamenii se schimbă, vremurile se schimbă, viaţa se schimbă ireversibil şi dureros…
Şi, ca orice bun creştin, credem că întotdeauna dreptatea este la mijloc – aici mijloc-ul fiind desigur, cu sensul de un punct între şi nu unul la egală distanţă de părţi. Căci, fără discuţie, altfel, ar mai exista şi oameni mulţumiţi de actuala stare de fapt! Dar, dacă toţi, într-un glas, strigă acelaşi lucru, ceva e putred în Danemarca noastră!… De ce nu încearcă să ţină cont de vocile din teritoriu? De ce nu schimbă programa, de ce nu reduc formalismul, de ce nu încurajează competenţa, iniţiativa, participarea? Dacă reforma înseamnă exclusiv bani (deci salarii), s-a înţeles greşit. Salarii mai bune raportate la preţuri, la tendinţa acestora şi la acuzaţiile pe care le primim în ceea ce priveşte corupţia în sistem. Salarii mai bune în sensul de recunoaştere a muncii şi a valorii. Salarii mai bune prin care înţelegerea şi trebuinţele noastre să poată depăşi stadiul actual în care stau înghesuite undeva la nivelul fiziologic şi de securitate.
Domnilor, veniţi la noi, poposiţi în casele noastre, în şcolile noastre, în satele şi oraşele neinundate! Deschideţi împreună cu noi uşile claselor în care, cândva şi dumneavoastră aţi învăţat.
Acum, în al doisprezecelea ceas, să redăm umanul şi demnitatea şcolii!
Publicat în Observator de Olt
Este, totuşi greu de crezut că o nepăsare incomensurabilă a pus stăpânire pe cei care ne conduc. E puţin probabil să existe resurse şi să nu se acorde învăţământului ceea ce merită cu prisosinţă. În acelaşi timp, fiecare sector pare a fi important, fiecare are rostul său şi, deci, un buget propriu, o felie din marele caşcaval… mic…
Şi totuşi, ceva rău se întâmplă! Poate un management defectuos, poate că lipsa banilor sau poate un început de narcisism al clasei politice complică lucrurile simple şi le simplifică pe cele complicate!
Să fie oare, vina înţelegerilor/alianţelor/coaliţiilor care, într-un avânt post-revoluţionar se construiesc ciclic, în cel mai dulce stil clasic, creştinesc, după principiul te faci frate cu dracu’ până treci puntea?…
Din toate câte puţin!
Dar cei copleşiţi sunt copiii. Ei nu mai înţeleg nimic din acest început de apocalipsă în care aruncăm unii în alţii cu greve, iminente blocări ale anului şi reproşuri privind starea învăţământului şi nivelul scăzut al elevilor. Ei sunt spectatorii fără voie ai unui meci absurd, ai unor timpuri pe care nu le merită dar din care învaţă deja că viaţa este o luptă în care prin faţă loveşti cu şpaga, iar prin spate cu minciuna.
E din ce în ce mai greu să intrăm în clasă cu privirea sus, să ne motivăm elevii către studiu şi către extazul călătoriei în lumea ştiinţei şi artelor. Căci există banii, sexul, kitch-ul omniprezente, pentru că emisiuni educative de maximă audienţă prezintă modul în care tinere pubere îşi pregătesc examenul de bac pe bancheta din spate a Rolls-ului, alături de bătrâni generoşi dar cu principii sănătoase… Pentru că şcolăriţele care concurează pentru un loc pe scena muzicii româneşti o fac fardate violent şi în versuri cu evident caracter erotic. Pentru că părinţii – dezorientaţi şi ei – le ţin interminabile lecţii de morală cu pilde din propria copilărie plină de frustrări şcolare sau de bătăile rupte din rai ale unui „tată adevărat”…
Cine zice pe vremea mea… este ori nostalgic al unor vremuri în care te lua dupe străzi şi te băga în făbrici, ori este complet depăşit, nereuşind să înţeleagă faptul că oamenii se schimbă, vremurile se schimbă, viaţa se schimbă ireversibil şi dureros…
Şi, ca orice bun creştin, credem că întotdeauna dreptatea este la mijloc – aici mijloc-ul fiind desigur, cu sensul de un punct între şi nu unul la egală distanţă de părţi. Căci, fără discuţie, altfel, ar mai exista şi oameni mulţumiţi de actuala stare de fapt! Dar, dacă toţi, într-un glas, strigă acelaşi lucru, ceva e putred în Danemarca noastră!… De ce nu încearcă să ţină cont de vocile din teritoriu? De ce nu schimbă programa, de ce nu reduc formalismul, de ce nu încurajează competenţa, iniţiativa, participarea? Dacă reforma înseamnă exclusiv bani (deci salarii), s-a înţeles greşit. Salarii mai bune raportate la preţuri, la tendinţa acestora şi la acuzaţiile pe care le primim în ceea ce priveşte corupţia în sistem. Salarii mai bune în sensul de recunoaştere a muncii şi a valorii. Salarii mai bune prin care înţelegerea şi trebuinţele noastre să poată depăşi stadiul actual în care stau înghesuite undeva la nivelul fiziologic şi de securitate.
Domnilor, veniţi la noi, poposiţi în casele noastre, în şcolile noastre, în satele şi oraşele neinundate! Deschideţi împreună cu noi uşile claselor în care, cândva şi dumneavoastră aţi învăţat.
Acum, în al doisprezecelea ceas, să redăm umanul şi demnitatea şcolii!
Publicat în Observator de Olt
miercuri, 7 mai 2008
poesis
panta rhei
n-am să sper ceea ce voi reuşi
n-am să spintec cuvintele
mai câţiva bani câteva gânduri
şi un ochi pe care mi-am schimbat dintele
nu te mai caut nu te mai găsesc
anotimpul putrezeşte în amintire
peste lumea care vrea absolutul
arunc o privire
cătălin mîinescu
n-am să sper ceea ce voi reuşi
n-am să spintec cuvintele
mai câţiva bani câteva gânduri
şi un ochi pe care mi-am schimbat dintele
nu te mai caut nu te mai găsesc
anotimpul putrezeşte în amintire
peste lumea care vrea absolutul
arunc o privire
cătălin mîinescu
poesis
panta rhei
n-am să sper ceea ce voi reuşi
n-am să spintec cuvintele
mai câţiva bani câteva gânduri
şi un ochi pe care mi-am schimbat dintele
nu te mai caut nu te mai găsesc
anotimpul putrezeşte în amintire
peste lumea care vrea absolutul
arunc o privire
n-am să sper ceea ce voi reuşi
n-am să spintec cuvintele
mai câţiva bani câteva gânduri
şi un ochi pe care mi-am schimbat dintele
nu te mai caut nu te mai găsesc
anotimpul putrezeşte în amintire
peste lumea care vrea absolutul
arunc o privire
joi, 1 mai 2008
Cuvinte frumoase...
"Nu de aripi are nevoie spiritul omenesc ci de plumb. Cu prea mare uşurinţă se avântă în cele mai înalte abstracţiuni pierzând orice contact cu omenescul şi realitatea."
Bacon
Bacon
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
