quo vadis?

Se pare că demult, demult, într-o istorie despre care noi ştim că este adevărată, trăiau români care credeau în ceva, care luptau pentru ideile lor, care erau gata să moară pentru ele. Aşa ni s-a spus tot timpul şi poate că aceia care ne spuneau credeau că, mai devreme sau mai târziu, măcar unii dintre noi vor deveni întocmai neînfricaţilor înaintaşi.
Se pare că aşa cu apărut şi s-au consumat răscoalele, revoluţiile, unirile şi toate războaiele (în scop exclusiv defensiv!) pe care poporul român şi le-a notat în Cartea sa de istorie.
Am învăţat apoi că există o serie de caracteristici (fără îndoială pozitive!) pe care românul le are şi după care îl poţi identifica din o mie, cu ochii închişi, caracteristici transmise indubitabil, constant şi nealterat din generaţie în generaţie, cu mult înainte ca Iisus să ne spună că viaţă înseamnă iubire...
Au existat un codru-frate, un fluviu-frate şi un frate-frate care, nedespărţiţi au guvernat mereu chiar în spatele aparentei ordini oficiale, legale, istorice, luând de la bogaţi şi dând săracilor, păstrând cu preţul vieţii tezaurul în locuri nebănuite şi otrăvind fântânile din calea celor care nu înţeleseseră valoarea simbolică a izvorului.
Au apărut apoi Mioriţa şi, paradoxal ideea că, totuşi cine râde la urmă, râde mai bine...

Pentru cei de azi, pentru cei născuţi mai târziu, toate acestea nu există. Şi nici pentru cei care, deşi le ştiu, încearcă să creadă că s-au născut din nou, că sunt alţii, că învăţăturile „tradiţionale” sunt doar pentru cei care inserează în discursul lor sintagma „pe vremea mea”...

Şi-atunci, pentru cei care suntem, pentru cei care vin, întrebarea este: până unde suntem dispuşi să mergem în viaţă, în lume, în credinţă şi în trădare, în căutare şi în luptă?
Ce sistem de valori este valabil, corect şi unde să fie situat sistemul de referinţă pentru ca judecata să fie justă?

Cel care se întreabă îşi asumă, desigur penibilul poziţiei sale, într-o lume în care de mii de ani oamenii îşi pun întrebări, într-o lume în care „nu noi să stăpânim adevărul”, unde vocile nu se depun în tezaur alături de aur şi pietre scumpe ci cad sub copitele încinse în goana spre nimic...

Autor: cătălin mîinescu