Gânduri de Păltiniş

Duduii Norica

I.
doar carul mare zgâriindu-şi
simbolul
pe un cer fără mituri

cum iarba îşi cântă verdele
pe un mormânt cald
strângându-se lacrimi
într-un colţ
de zâmbet

şi un drum spre neant
deşi viaţă
deşi frumuseţile se numără în clipe
duduie norica
duduie norica

II.
când durerea înverzită de o natură
prea grea
prea plină pentru colţul acesta de cer
şi o cameră mică
adăpostind marele
două-trei cărţi
două-trei gânduri

şi spiritul înaintea tuturor
deşi
prea puţin
de ce

III.
şi numai o dată gândul
şi apoi un drum către un nicăieri liniştit
ademenitor
poate cândva
a fost o casă în trecătoarea cu
nume de legendă
deşi

IV.
muzica unei nopţi
la focul dinlăuntrul firii
dinlăuntrul luminii înmugurite în
amintire
scrisorile pierdute în eternităţi
mici
ca şi râsul
unui colţ de univers virgin

Păltiniş, august 1988

gânduri de păltiniş...

Muntele devine casă.
Pădurea devine casă.
Copacul devine casă.
Poate că ar trebui întrebaţi înainte dacă vor să devină casa cuiva…

…de când am cunoscut Păltinişul am avut convingerea că extraordinarii săi locuitori (fără de care ar rămâne doar una dintre nenumăratele staţiuni ale ţării) şi-au cerut voie muntelui şi pădurii. Neîndoielnic, domnul Noica şi duduia Norica au făcut-o. Pentru că altfel cum ar fi putut rămâne aici, în această deplină armonie şi înţelegere? Cum altfel s-ar mai fi legat atât de natural şi pentru totdeauna numele lor?
Unii vor gândi că e un clişeu, dar o vom spune: cei care nu au ajuns în Păltiniş, întrebaţi despre acesta, vor spune fără să clipească cele două nume.

După ce am cunoscut-o pe Norica, am înţeles că există lucruri mai presus de cele pe care le vedem în fiecare zi, că există o adâncime mult mai mare a sufletului despre care nu ştii decât atunci când vrei să o faci şi că niciodată nu poţi fi cu adevărat nefericit dacă gândul tău este acolo unde e frumos…
Apoi, tot de la Norica l-am cunoscut pe „domnul Noica” (aşa cum ea îi spune apăsat, profund, axiomatic…), poate pe celălalt Noica, prietenul lui nea Păta din Gura Râului.

Aceasta înseamnă Păltiniş!
Şi mai înseamnă o pace nefirească (arareori tulburată de vreun orăşean neadaptat încă), un cer atât de aproape care te copleşeşte cu muzica sa (dacă vrei s-o asculţi) şi pădurea – din ce în ce mai tristă – care cândva, după ce îi va trece supărarea, va povesti tot ceea ce numai ea ştie…