Muntele devine casă.
Pădurea devine casă.
Copacul devine casă.
Poate că ar trebui întrebaţi înainte dacă vor să devină casa cuiva…
…de când am cunoscut Păltinişul am avut convingerea că extraordinarii săi locuitori (fără de care ar rămâne doar una dintre nenumăratele staţiuni ale ţării) şi-au cerut voie muntelui şi pădurii. Neîndoielnic, domnul Noica şi duduia Norica au făcut-o. Pentru că altfel cum ar fi putut rămâne aici, în această deplină armonie şi înţelegere? Cum altfel s-ar mai fi legat atât de natural şi pentru totdeauna numele lor?
Unii vor gândi că e un clişeu, dar o vom spune: cei care nu au ajuns în Păltiniş, întrebaţi despre acesta, vor spune fără să clipească cele două nume.
După ce am cunoscut-o pe Norica, am înţeles că există lucruri mai presus de cele pe care le vedem în fiecare zi, că există o adâncime mult mai mare a sufletului despre care nu ştii decât atunci când vrei să o faci şi că niciodată nu poţi fi cu adevărat nefericit dacă gândul tău este acolo unde e frumos…
Apoi, tot de la Norica l-am cunoscut pe „domnul Noica” (aşa cum ea îi spune apăsat, profund, axiomatic…), poate pe celălalt Noica, prietenul lui nea Păta din Gura Râului.
Aceasta înseamnă Păltiniş!
Şi mai înseamnă o pace nefirească (arareori tulburată de vreun orăşean neadaptat încă), un cer atât de aproape care te copleşeşte cu muzica sa (dacă vrei s-o asculţi) şi pădurea – din ce în ce mai tristă – care cândva, după ce îi va trece supărarea, va povesti tot ceea ce numai ea ştie…
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu