Gândirea raţională – o alternativă

Spunem: Nu mai învaţă copiii! Nu mai există respect! Violenţa ne invadează casele, clasele, cancelariile! Prea mult formalism, prea multă birocraţie! Aproape că nu există timpul fizic necesar întocmirii tuturor dosarelor şi documentelor cerute mai nou, profesorului. Goana după puncte – precum istorica goană după aur… Imaginea profesorului sifonată, controversată, abandonată… Greve, ameninţări, boicoturi…
Ce putem face acum?
Acum, în sensul de în aceste condiţii, căci ni se pare foarte important să luptăm dar la fel de important să optimizăm ceea ce este. Putem să luptăm cu sistemul, putem să ne întrebăm cu degetul la tâmplă sau cu barda în mână, putem să înjurăm oricât şi să facem emisiuni în direct. Problema este că, între timp, totul curge aproape neschimbat, inerţia este una dintre legile fundamentale, resursa de timp este aur dar doar pentru cine ştie, iar răbdarea rămâne una dintre virtuţile creştine supreme!
Oare nu poate fi aceasta o soluţie, să folosim altfel ceea ce există?
Concret:
Copiii nu mai învaţă pentru că timpurile s-au schimbat fundamental, pentru că părinţii lor nu îi mai pot motiva spre studiu – ba chiar le dau exemple de… diplomaţi-şomeri – pentru că programele nu mai corespund din aproape nici un punct de vedere (al volumului şi al calităţii şi utilităţii informaţiei), pentru că mulţi dintre profesorii lor au intrat în jocul periculos al „fentării” sistemului, în lupte politică, în goana după puncte, într-o concurenţă psihedelică, în afaceri… Pentru că oferta noastră nu mai este construită pe expectanţele şi pe nevoile lor. Constantin Noica spunea: „nu da sfaturi celui care nu ţi le cere căci nu te va asculta”. Ca în bancul acela sinistru, se pare că noi ajutăm o bătrânică să treacă strada, dar ea nu vrea să treacă strada pentru că nu are nevoie pe partea cealaltă… Desigur că e uşor să acuzi, să clasifici, să evaluezi global. Copiii nu mai învaţă. Dar de ce? Ce mecanisme de receptare a şcolii şi chiar a realităţii sunt activate în mintea şi în sufletul lor de către tăvălugul vremurilor? Ar trebui să începem să reconsiderăm atitudinea noastră faţă de tineri, faţă de reacţiile lor care nu sunt rezultatul direct şi imediat al unor evenimente, ci al stilului propriu de gândire, activat de evenimentele respective. Când este vorba despre personalitatea umană, nimic nu se mai desfăşoară după elementarul şi clasicul şablon cauză-efect. E mult mai complicat şi aici trebuie să se aplece educatorul, chiar dacă salariul este mic! (Să ne ierte Dumnezeu dar copiii nu au nici un amestec în lupta noastră cu miniştrii!...)
Nu mai există respect, pentru că nu mai există modele! Noi toţi avem nevoie de modele, începând de la cele fizice şi până la cele de personalitate. Elevii noştri se hrănesc cu acestea, cresc odată cu ele, prin ele! După părinţi, primul model este doamna învăţătoare. Apoi, domnul profesor de matematică şi, mai departe, inocente virgine care îşi pregătesc bac-ul pe bancheta din spate a Rolls-ului, ciobani în costume Armani care vorbesc tuturor despre Dumnezeul care unora le împarte bani, foşti secretari de partid care şi-au ajustat vocabularul devenind constructorii noului capitalism, Mărin De Niro de la Petroşani care cântă într-un trening de firmă despre valoarea sa pe care o apreciază toate fetele din cartier.
Nu mai există respect pentru că nu le mai vorbim copiilor de respect decât foarte rar şi atunci cu vocea ridicată şi invocând exemple dintr-o copilărie a altor oameni din alte vremuri demult apuse…
De aici, violenţa, şi din nevoia de apartenenţă, altfel neglijată. Violenţa, din nevoia de a fi ascultat, de a fi „băgat în seamă”. Violenţa, pentru că peste tot, în jur este doar violenţă de toate felurile şi pentru că, deocamdată cel puţin, cei care uzează de ea devin lideri şi răzbat cu succes. Pentru că binele învinge răul doar în poveşti şi doar până pe la jumătatea ciclului primar; apoi vin şmecherii cu săbii ninja şi cu beemve-urile decapotabile şi, în strigătele de admiraţie ale maselor, eliberează poporul de tirania legii.

Pe partea cealaltă, formalismul ne sufocă, generând, în opinia noastră, două tipuri de comportamente compensatorii: adaptarea (româneşte, tradiţional) fără comentarii (dar şi fără convingere) la noile cerinţe în care nu crede nici cel care le propovăduieşte sau comentarii virulente care merg până la mişcări sindicale de amploare.
Din nefericire şi fără să fie plănuit, ambele duc la neglijarea educării elevilor. Nimeni nu îşi propune acest lucru dar, în zbaterea pentru întocmirea incomensurabilelor portofolii, profesorul uită să-şi facă meseria.
Ce s-ar întâmpla dacă am lăsa-o mai încet cu „dosarele”?
Ce s-ar întâmpla dacă am pune accent pe anumite teme ale programelor, fără a le neglija pe celelalte, formând o reală cultură generală? Dar dacă am striga cu toţii să se aerisească programa precum a celor din vest care o au aerisită rău de tot şi totuşi, societatea lor evoluează?
Ce ar fi dacă am sta mai mult de vorbă cu copiii noştri şi nu numai în timpul orelor?
Ce ar fi dacă am vorbi frumos despre colegii noştri, dacă ne-am bucura împreună de succesele lor, dacă ne-am împrieteni, iar copiii şi părinţii lor ar vedea acest lucru?
Ce s-ar întâmpla dacă am vota cum trebuie şi dacă am face lobi democraţiei?
Ce ar fi dacă…?

Despre efectele fără cauză sau răţuşca cea urâtă

Despre învăţământul rural se vorbeşte pe cât de mult pe atât de „subţire”, adică, dacă în toate celelalte subiecte legate de învăţământ şi de educaţie aproape oricine poate emite judecăţi de valoare (care să fie şi viabile..), aici lucrurile stau cu totul altfel.

Ar trebui să începem prin a vorbi puţin despre, mai nou, o specie de „bau-bau” care – aşa cum se înţelege destul de clar din presa timpului – îşi pune nefericit şi ireversibil amprenta asupra viitorului României: profesorul de la ţară. Acesta este – aşa cum reiese din opiniile mai sus menţionate – un personaj destul de dubios, cu apucături imprevizile (aici fost ceapist, aici mânuitor de cuvinte frumos sunătoare) care dezvoltă abil în comunitate cultul personalităţii, care influenţează relativ uşor şi sigur orientarea electoratului destul de puţin cititor de Marin Sorescu şi care îşi ia leafa simultan cu trecerea timpului… În ceea ce priveşte pregătirea sa profesională, dascălul rural, sfidând tradiţia conform căreia, atunci când „dascălul” trecea pe stradă, se ridicau în picioare toate babele spunând „săru’ mâna!”, acum este un tip cu foarte multă economie de piaţă capitalistă în cap – dobândită, evident, în urma cursurilor cu frecvenţă redusă la şcoala vieţii – şi care adaptează (într-un ritm pubertin-adolescentin) stiluri de predare amintite vag din cele ale foştilor săi profesori, condimentându-şi periodic demersurile didactice cu pilde despre „bătaia ruptă din rai” sau „respectul care era odată” sau „ce mult munceam noi pe vremea noastră!” Dacă, între timp se mai face şi câte o neînsemnată remarcă de genul „conspectaţi de la pagina… la pagina…”, atunci chiar că feed-back-ul a fost realizat, iar obiectivele lecţiei şi, deci ale educaţiei au fost atinse strălucit!!!
Ei bine, domnilor, nu este chiar aşa! Am putea spune, mai exact: „de trei ori nu!”.
În primul rând, astfel de „aprecieri” – din nefericire frecvent întâlnite în media – sunt rezultatul uşurinţei cu care persoane [care nu au mai multe legături cu mediul rural decât are bătrâna cu mitraliera n.n.] fac analize sofisticate pe baza statisticilor (atât de mult la modă că par să ne conducă viaţa!...) şi a rapoartelor primite de la factori de decizie (inspectori, directori, etc.) care se încadrează în una dintre situaţiile: 1. nu s-au plimbat niciodată la ţară decât cu degetul pe hartă sau 2. alcătuiesc rapoarte cu răspunsuri aşa cum ştiu că „le aşteptă cei de sus”. Iar cei direct îndreptăţiţi să vorbească despre ceea ce se întâmplă la rural zac în continuare în promiscuitatea în care i-au îmbrâncit, pe de o parte logoreea analiştilor frumos vorbitori de pe scaun, iar pe de alta acceptarea tacită a unei asemenea situaţii, a tăcerii pe care nejustificat şi mioritic au adoptat-o.
Pe ce ne bazăm tăria cu care susţinem acest lucru? Răspundem sintetic:
1. Pe experienţa anilor de predare la ţară în care – şi nimeni dintre „ceilalţi” nu ştie acest lucru! – dacă te implici prea mult emoţional, rişti să îmbătrâneşti mai devreme şi mai adânc. E o altă lume, cu multă suferinţă, cu visuri îngropate din faşă, cu multă muncă de Sisif pe o bucată mică şi rece de pământ, cu alcool şi violenţă domestică. E o lume a ridurilor premature, a sufletelor crăpate ca şi pământul secetos care le dă ce vrea, când vrea…
2. Pe viaţa în imediata vecinătate a „profesorilor de ţară”, în mijlocul lor, de fapt, unde am învăţat că adevăratul părinte al copiilor de la ţară este profesorul său, localnic sau navetist, tânăr sau mai puţin tânăr.
3. Pe bunul simţ pe care îl are profesorul de la ţară care, deşi creştin, a înţeles greşit cuvintele lui Iisus despre întors şi celălalt obraz.
4. Pe cuvintele despre veşnicie ale lui Blaga şi pe puritatea şi inocenţa pe care încă o au cei de aici.
5. Pe ajutorul aproape de zero al părinţilor în devenirea copiilor lor, pe îndărătnicia cu care cred în faptul că, odată ajunşi la şcoală, elevul este în directa şi exclusiva responsabilitate a şcolii, deci a profesorului.
6. Pe modul în care profesorul a ajuns aici, adică: înainte de revoluţie, prin repartiţie, în urma absolvirii unei şcoli, iar după, promovând un concurs de competenţă, unde – cu excepţia a vreo trei ani – trebuia obţinut minim şapte! În ceea ce priveşte suplinitorii, nu este vina lor că sistemul trebuie să-i accepte…
7. Pe posibilităţile de trai reduse ale majorităţii de aici, fapt ce duce prematur la renunţarea continuării studiilor – acestea însemnând, de cele mai multe ori, navetă adică…bani.
8. Pe puţinele variante privind cariera pe care oamenii de la ţară le văd sau le cred, cu excepţia muncii „la negru” în ţările care au nevoie de servitori în casă şi în vecinătatea casei…

Nu trebuie să ne acuzaţi că suntem subiectivi, căci nu suntem mai mult decât este normal şi necesar! Dar credem cu tărie că, dacă la „talk-show” sunt invitaţi psihologi, inspectori şi miniştrii ar trebui chemaţi şi cei despre care se vorbeşte atât de pedant şi amănunţit. Analizele – care, între noi fie vorba înseamnă puerile constatări aproape exclusiv pe baze statistice – sunt irelevante şi/sau false. Se prezintă efecte, se dau spre pildă două-trei cazuri pe care opinia publică le înghite ca un animal de pradă flămând de senzaţie şi din care se generează concluzii cu pretenţii exhaustive!
La Testele Naţionale, rezultatele de la rural iarăşi foarte slabe!
În învăţământul superior merg doar 1% dintre absolvenţii de la ţară.
Suplinitorii fac ravagii.
Profesorii pensionari s-au decrepit şi uită de ce au venit la oră.
Mica mită – roşii, castraveţi, câte o pasăre (sănătoasă!...) şi astfel note mari, medii mari, statistici pozitive…

De ce toate astea? Comentariile se opresc întotdeauna înaintea acestei întrebări. Nu interesează cauzele? Nu trebuie pornit de la cauze ca să ştim ce să tratăm? Sau asta ar duce la cercetare la faţa locului şi există riscul de a călca în noroi sau de a inhala mirosul puternic al animalelor care ne dau lăptic şi brânză topită? Sau asta înseamnă să se vorbească despre profesorul de la ţară, cu profesorul de la ţară. Sau…

Aşteptând „rata” în staţia din faţa Primăriei, profesorul priveşte spre capătul drumului asfaltat pe alocuri şi îşi mişcă monedele în buzunar. Dacă are noroc, poate trece vreo cunoştinţă…

Publicat în Tribuna Învăţământului

Despre bunătate

Poţi să crezi şi să nu crezi în acelaşi timp – „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”. Dar nu poţi să fi şi rău şi bun simultan.
Bunătate înseamnă dragoste, toleranţă, dărnicie, înţelegere. Bunătatea este liniştea, pacea pe care o simţi mereu şi din care dăruieşti întruna, necondiţionat.
Bunătatea nu poate fi selectivă: sunt bun aici şi nu sunt bun dincolo. Sau sunt bun în cutare situaţie şi rău în alta. Sunt bun şi atât!
Spun lucrurilor pe nume, dojenesc uneori – şi Iisus are câteva momente în care „mustră” dar în felul Lui, dumnezeiesc… - dar asta nu înseamnă că sunt rău. Cineva trebuie să-ţi spună, cineva trebuie să te facă să înţelegi, riscând să-ţi tulbure sistemul tău de valori – care, de altfel este sistemul tău.
Dacă un „om bun” încearcă să-ţi descrie un sistem general – creştinesc – nu înseamnă că ţi se cere/impune conformism. Nu e un paradox dar Mântuitorul este un exemplu viu de nonconformism! Căci nu este El cel care stă de vorbă cu renegaţii societăţii, nedumerindu-i de atâtea ori chiar pe apostolii săi? Nu El este cel care merge la toate ospeţele unde este chemat? (Întrebat pe un ton arţăgos de ce acceptă mesele fariseilor, răspunde: „Nu cel sănătos are nevoie de doctor”.)
Nu oricine vrea să fie bun deşi oricine poate să fie bun!
Bunătatea îţi vine de la acea împăcare cu lumea - care, repet, nu înseamnă conformism, înregimentare, acceptare absurdă – pe care doar împăcarea cu Dumnezeu ţi-o poate da!
Aşa cum atât de minunat o spunea părintele Nicolae Delarohia, creştinul este cel care nu se gândeşte la trecut şi nu-l preocupă viitorul: în acest sens împăcarea! Să nu te temi! Să ai îndrăzneală! Pentru că tot ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla cu siguranţă! Poţi fugi dar nu te poţi ascunde – acel „de ce ţi-e frică nu scapi” din înţelepciunea noastră populară.
De aceea implicit de a fi bun nu trebuie să te temi. Binele făcut conştient şi într-un interval având extremităţi creştine – necalculat, neplănuit, necondiţionat. Un bine general înţeles şi acceptat de cele mai multe ori foarte târziu dar nu prea târziu. Binele făcut nu cu sila – altă povară! – ci aceluia care are nevoie de el în acel moment, adică aproapelui, celui care cere, Mirelui (vezi ungerea cu mir şi spargerea vasului scump de către sora lui Simon Leprosul urmate de supărarea lui Iuda).
Binele ca ieşire din omenesc, binele ca întâmpinare, chemare a Mântuitorului.
Binele ca stavilă în calea Apocalipsei…

Publicat în Revista noastră, revista Şcolii Bobiceşti şi în Observator de Olt

Azi sunt trist…

Sunt trist pentru că tot ceea ce se întâmplă în jurul meu pare a nu mai fi controlat şi controlabil.
Pentru că nu mai există criterii, nu mai există limite şi nici interpretări rezonabile…
Nu mai este toleranţă, nu mai este nimic de înţeles şi de acceptat.
Sunt trist pentru că oricând, oricine poate spune orice despre oricine. Şi nu se poate dovedi sau, odată lansat, orice zvon devine realitate zdrobitoare. Conştiinţa colectivă acaparează informaţia şi o stochează aşa cum este, fără posibilitatea de a o modifica ulterior. Exact cum se spune: nu te mai spală apoi, toate apele Iordanului…

Azi sunt trist pentru că oamenii sunt trişti în jurul meu; pentru că atunci când nu suntem trişti, suntem răi… Pentru că alternativa tristeţii este răutatea.
Este mult mai uşor – biologic vorbind – să zâmbeşti decât să te încrunţi. Dar este mult mai tentant să fi rău, să stăpâneşti, să ai influenţă, să faci oamenii din jurul tău să îşi dea seama că depind de tine, mai mult sau mai puţin, sub o formă sau alta. Să înţeleagă că nu pot face nimic singuri, că au nevoie de tine pentru că nu se poate altfel.
Atât de mic este acel no man’s land dintre bine şi rău! Nici nu îţi dai seama când ai ajuns deja dincolo! Şi apoi începe schimbarea, metamorfozarea – deşi, poate mai potrivit ar fi malformarea…
Ajungi să crezi – treptat dar sigur – că tot ceea ce faci este bine, justificat şi justificabil, că din ce în ce mai puţini oameni te înţeleg, te apreciază şi te ajută. Că echipa scade simţitor… Că oamenii devin răi… Că tu devii singur! Singur, bun şi neînţeles…
Şi, vorba lui conu’ Leonida: „omu’, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimic mişcă.”
E trist, e totul trist în jur!
Iar memorabile cuvinte precum cele de mai sus nu sunt decât un alt memento obsedant şi inutil ca toate semnele pe care ni le trimite mereu şi răbdător Cel pe care, câte puţin Îl uităm: Dumnezeu! Cel pe care Îl ignorăm dar nu uităm să-L invocăm atunci când ni se întâmplă o nenorocire, şi atunci sub forma ascunsă a unui reproş de neparticipare…
L-am neglijat pe Dumnezeu! De aici tot răul!
Şi ce ne-am face dacă şi El ne-ar uita?...


Apărut în "Observator de Olt".

Cu degetul la tâmplă (II)

Sunt lucruri despre care nu ştim că există, nu le simţim. Ele fac parte din „firescul” nostru. Dar le sesizăm abia când devin absente. Exemplu (banal): oxigenul.
Apreciere în… contumacie.
La fel e cu oamenii: abia după ce mor descoperim că îi iubeam atât de mult şi că este aproape imposibil fără ei.

***
Aspiraţia către dumnezeire vine şi creşte natural, liber.
Creştin devii. Te naşti creştin pentru că te naşti din creştini. De fapt, creştin devii treptat.

***
O expresie ca „porniri animalice” este folosită total necorespunzător. Căci, de exemplu un om care comite un viol o face ca un om şi nu ca un animal! Animalele nu violează! Ele se reproduc exclusiv pentru perpetuarea speciei.
Un om care ucide o face ca om şi nu ca animal, acesta din urmă potolindu-şi foamea sau apărându-se de pericole.
În fapt, toate „pornirile animalice” ale animalelor au la bază acte/impulsuri/motivaţii pozitive. În vreme ce „pornirile animalice” ale omului sunt, de fapt „porniri umane”, adică având motivaţii – de cele mai multe ori – individuale, subiective, profund negative.

***
Cartea lui Iov – ca de altfel multe alte lucruri ale Sfintei Cărţi – cred că trebuie luată strict ca pildă: chiar dacă acesta era un credincios al lui Dumnezeu, cu o viaţă îndestulătoare şi plină de bucurii, poate că Dumnezeu îl încearcă astfel: cum se comportă un om cu condiţia lui Iov într-o situaţie în care nu a mai fost până acum? (interpretabil, într-un anumit sens, de ce această curiozitate la sugestia Satanei?...)

***
În şcoală, limbile străine se învaţă, în general, greu. Se întâmplă, însă ca oamenii să plece – din diverse motive – în străinătate, după ce au terminat şcoala sau elevi fiind. Acolo reuşesc să facă faţă, învăţând în scurt timp limba (chiar nu cred să existe care să fi avut probleme din cauza limbii ţării în care a plecat!...)
De ce acest aparent paradox?
Simplu: sunt nevoiţi! Nu au alternativă! Acolo nu primesc notă, ci dau un examen mult mai greu decât oricare altul de aici: supravieţuirea!
Iată un alt exemplu în care este vorba despre comunicare. Poţi să mori dacă nu comunici (şi nu doar de foame!)…

***
Poezia nu este icoana, este cuiul, peretele pe care este aşezată!
Aşadar, o chestiune profund subiectivă, deci reală.
Nu contează ce a simţit poetul, ce a gândit poetul sau ce a vrut să spună. Contează ce simt eu. Iar eu simt!

Publicat în "Observator de Olt".