Azi sunt trist…

Sunt trist pentru că tot ceea ce se întâmplă în jurul meu pare a nu mai fi controlat şi controlabil.
Pentru că nu mai există criterii, nu mai există limite şi nici interpretări rezonabile…
Nu mai este toleranţă, nu mai este nimic de înţeles şi de acceptat.
Sunt trist pentru că oricând, oricine poate spune orice despre oricine. Şi nu se poate dovedi sau, odată lansat, orice zvon devine realitate zdrobitoare. Conştiinţa colectivă acaparează informaţia şi o stochează aşa cum este, fără posibilitatea de a o modifica ulterior. Exact cum se spune: nu te mai spală apoi, toate apele Iordanului…

Azi sunt trist pentru că oamenii sunt trişti în jurul meu; pentru că atunci când nu suntem trişti, suntem răi… Pentru că alternativa tristeţii este răutatea.
Este mult mai uşor – biologic vorbind – să zâmbeşti decât să te încrunţi. Dar este mult mai tentant să fi rău, să stăpâneşti, să ai influenţă, să faci oamenii din jurul tău să îşi dea seama că depind de tine, mai mult sau mai puţin, sub o formă sau alta. Să înţeleagă că nu pot face nimic singuri, că au nevoie de tine pentru că nu se poate altfel.
Atât de mic este acel no man’s land dintre bine şi rău! Nici nu îţi dai seama când ai ajuns deja dincolo! Şi apoi începe schimbarea, metamorfozarea – deşi, poate mai potrivit ar fi malformarea…
Ajungi să crezi – treptat dar sigur – că tot ceea ce faci este bine, justificat şi justificabil, că din ce în ce mai puţini oameni te înţeleg, te apreciază şi te ajută. Că echipa scade simţitor… Că oamenii devin răi… Că tu devii singur! Singur, bun şi neînţeles…
Şi, vorba lui conu’ Leonida: „omu’, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimic mişcă.”
E trist, e totul trist în jur!
Iar memorabile cuvinte precum cele de mai sus nu sunt decât un alt memento obsedant şi inutil ca toate semnele pe care ni le trimite mereu şi răbdător Cel pe care, câte puţin Îl uităm: Dumnezeu! Cel pe care Îl ignorăm dar nu uităm să-L invocăm atunci când ni se întâmplă o nenorocire, şi atunci sub forma ascunsă a unui reproş de neparticipare…
L-am neglijat pe Dumnezeu! De aici tot răul!
Şi ce ne-am face dacă şi El ne-ar uita?...


Apărut în "Observator de Olt".