Despre bunătate

Poţi să crezi şi să nu crezi în acelaşi timp – „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”. Dar nu poţi să fi şi rău şi bun simultan.
Bunătate înseamnă dragoste, toleranţă, dărnicie, înţelegere. Bunătatea este liniştea, pacea pe care o simţi mereu şi din care dăruieşti întruna, necondiţionat.
Bunătatea nu poate fi selectivă: sunt bun aici şi nu sunt bun dincolo. Sau sunt bun în cutare situaţie şi rău în alta. Sunt bun şi atât!
Spun lucrurilor pe nume, dojenesc uneori – şi Iisus are câteva momente în care „mustră” dar în felul Lui, dumnezeiesc… - dar asta nu înseamnă că sunt rău. Cineva trebuie să-ţi spună, cineva trebuie să te facă să înţelegi, riscând să-ţi tulbure sistemul tău de valori – care, de altfel este sistemul tău.
Dacă un „om bun” încearcă să-ţi descrie un sistem general – creştinesc – nu înseamnă că ţi se cere/impune conformism. Nu e un paradox dar Mântuitorul este un exemplu viu de nonconformism! Căci nu este El cel care stă de vorbă cu renegaţii societăţii, nedumerindu-i de atâtea ori chiar pe apostolii săi? Nu El este cel care merge la toate ospeţele unde este chemat? (Întrebat pe un ton arţăgos de ce acceptă mesele fariseilor, răspunde: „Nu cel sănătos are nevoie de doctor”.)
Nu oricine vrea să fie bun deşi oricine poate să fie bun!
Bunătatea îţi vine de la acea împăcare cu lumea - care, repet, nu înseamnă conformism, înregimentare, acceptare absurdă – pe care doar împăcarea cu Dumnezeu ţi-o poate da!
Aşa cum atât de minunat o spunea părintele Nicolae Delarohia, creştinul este cel care nu se gândeşte la trecut şi nu-l preocupă viitorul: în acest sens împăcarea! Să nu te temi! Să ai îndrăzneală! Pentru că tot ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla cu siguranţă! Poţi fugi dar nu te poţi ascunde – acel „de ce ţi-e frică nu scapi” din înţelepciunea noastră populară.
De aceea implicit de a fi bun nu trebuie să te temi. Binele făcut conştient şi într-un interval având extremităţi creştine – necalculat, neplănuit, necondiţionat. Un bine general înţeles şi acceptat de cele mai multe ori foarte târziu dar nu prea târziu. Binele făcut nu cu sila – altă povară! – ci aceluia care are nevoie de el în acel moment, adică aproapelui, celui care cere, Mirelui (vezi ungerea cu mir şi spargerea vasului scump de către sora lui Simon Leprosul urmate de supărarea lui Iuda).
Binele ca ieşire din omenesc, binele ca întâmpinare, chemare a Mântuitorului.
Binele ca stavilă în calea Apocalipsei…

Publicat în Revista noastră, revista Şcolii Bobiceşti şi în Observator de Olt