Gândirea raţională – o alternativă

Spunem: Nu mai învaţă copiii! Nu mai există respect! Violenţa ne invadează casele, clasele, cancelariile! Prea mult formalism, prea multă birocraţie! Aproape că nu există timpul fizic necesar întocmirii tuturor dosarelor şi documentelor cerute mai nou, profesorului. Goana după puncte – precum istorica goană după aur… Imaginea profesorului sifonată, controversată, abandonată… Greve, ameninţări, boicoturi…
Ce putem face acum?
Acum, în sensul de în aceste condiţii, căci ni se pare foarte important să luptăm dar la fel de important să optimizăm ceea ce este. Putem să luptăm cu sistemul, putem să ne întrebăm cu degetul la tâmplă sau cu barda în mână, putem să înjurăm oricât şi să facem emisiuni în direct. Problema este că, între timp, totul curge aproape neschimbat, inerţia este una dintre legile fundamentale, resursa de timp este aur dar doar pentru cine ştie, iar răbdarea rămâne una dintre virtuţile creştine supreme!
Oare nu poate fi aceasta o soluţie, să folosim altfel ceea ce există?
Concret:
Copiii nu mai învaţă pentru că timpurile s-au schimbat fundamental, pentru că părinţii lor nu îi mai pot motiva spre studiu – ba chiar le dau exemple de… diplomaţi-şomeri – pentru că programele nu mai corespund din aproape nici un punct de vedere (al volumului şi al calităţii şi utilităţii informaţiei), pentru că mulţi dintre profesorii lor au intrat în jocul periculos al „fentării” sistemului, în lupte politică, în goana după puncte, într-o concurenţă psihedelică, în afaceri… Pentru că oferta noastră nu mai este construită pe expectanţele şi pe nevoile lor. Constantin Noica spunea: „nu da sfaturi celui care nu ţi le cere căci nu te va asculta”. Ca în bancul acela sinistru, se pare că noi ajutăm o bătrânică să treacă strada, dar ea nu vrea să treacă strada pentru că nu are nevoie pe partea cealaltă… Desigur că e uşor să acuzi, să clasifici, să evaluezi global. Copiii nu mai învaţă. Dar de ce? Ce mecanisme de receptare a şcolii şi chiar a realităţii sunt activate în mintea şi în sufletul lor de către tăvălugul vremurilor? Ar trebui să începem să reconsiderăm atitudinea noastră faţă de tineri, faţă de reacţiile lor care nu sunt rezultatul direct şi imediat al unor evenimente, ci al stilului propriu de gândire, activat de evenimentele respective. Când este vorba despre personalitatea umană, nimic nu se mai desfăşoară după elementarul şi clasicul şablon cauză-efect. E mult mai complicat şi aici trebuie să se aplece educatorul, chiar dacă salariul este mic! (Să ne ierte Dumnezeu dar copiii nu au nici un amestec în lupta noastră cu miniştrii!...)
Nu mai există respect, pentru că nu mai există modele! Noi toţi avem nevoie de modele, începând de la cele fizice şi până la cele de personalitate. Elevii noştri se hrănesc cu acestea, cresc odată cu ele, prin ele! După părinţi, primul model este doamna învăţătoare. Apoi, domnul profesor de matematică şi, mai departe, inocente virgine care îşi pregătesc bac-ul pe bancheta din spate a Rolls-ului, ciobani în costume Armani care vorbesc tuturor despre Dumnezeul care unora le împarte bani, foşti secretari de partid care şi-au ajustat vocabularul devenind constructorii noului capitalism, Mărin De Niro de la Petroşani care cântă într-un trening de firmă despre valoarea sa pe care o apreciază toate fetele din cartier.
Nu mai există respect pentru că nu le mai vorbim copiilor de respect decât foarte rar şi atunci cu vocea ridicată şi invocând exemple dintr-o copilărie a altor oameni din alte vremuri demult apuse…
De aici, violenţa, şi din nevoia de apartenenţă, altfel neglijată. Violenţa, din nevoia de a fi ascultat, de a fi „băgat în seamă”. Violenţa, pentru că peste tot, în jur este doar violenţă de toate felurile şi pentru că, deocamdată cel puţin, cei care uzează de ea devin lideri şi răzbat cu succes. Pentru că binele învinge răul doar în poveşti şi doar până pe la jumătatea ciclului primar; apoi vin şmecherii cu săbii ninja şi cu beemve-urile decapotabile şi, în strigătele de admiraţie ale maselor, eliberează poporul de tirania legii.

Pe partea cealaltă, formalismul ne sufocă, generând, în opinia noastră, două tipuri de comportamente compensatorii: adaptarea (româneşte, tradiţional) fără comentarii (dar şi fără convingere) la noile cerinţe în care nu crede nici cel care le propovăduieşte sau comentarii virulente care merg până la mişcări sindicale de amploare.
Din nefericire şi fără să fie plănuit, ambele duc la neglijarea educării elevilor. Nimeni nu îşi propune acest lucru dar, în zbaterea pentru întocmirea incomensurabilelor portofolii, profesorul uită să-şi facă meseria.
Ce s-ar întâmpla dacă am lăsa-o mai încet cu „dosarele”?
Ce s-ar întâmpla dacă am pune accent pe anumite teme ale programelor, fără a le neglija pe celelalte, formând o reală cultură generală? Dar dacă am striga cu toţii să se aerisească programa precum a celor din vest care o au aerisită rău de tot şi totuşi, societatea lor evoluează?
Ce ar fi dacă am sta mai mult de vorbă cu copiii noştri şi nu numai în timpul orelor?
Ce ar fi dacă am vorbi frumos despre colegii noştri, dacă ne-am bucura împreună de succesele lor, dacă ne-am împrieteni, iar copiii şi părinţii lor ar vedea acest lucru?
Ce s-ar întâmpla dacă am vota cum trebuie şi dacă am face lobi democraţiei?
Ce ar fi dacă…?