Singurătatea se construieşte neştiută, fără proiecte, fără cărămizi sau muncitori, fără schele şi macarale. Creşte încet, ca o iederă… Brodează pe trup hărţi necunoscute, colorate în toate felurile, când mai mari, când mai mici. Drumuri, nenumărate drumuri care nu duc nicăieri. Deşi uneori soarele pare că plănuieşte ceva, parcă îl auzi chicotind, frecându-şi mâinile a nerăbdare. Dar e mult de aşteptat şi nimeni nu are atât timp. Cine e dispus să aştepte ceva ce se va întâmpla într-o bună zi, când nimeni nu va mai crede?
Singurătatea este o prelungire a fericirii, o altă faţă a ei. Când totul s-a împlinit, când totul este aşa cum ar fi trebuit să se întâmple, iedera începe să se audă încet, urcând puţin câte puţin, cu degete firave căţărându-se. Ca un şarpe, ai putea spune dar nu e şarpe. Nu, nu! Este altceva. Altceva mult mai firav şi mai simplu…
***
Când prietenii mor, mori şi tu, doar că nu de tot.
Mori puţin dar ireversibil. Ceea ce a fost moare odată cu ei!
Nimic nu mai poate fi la fel…
***
Cred că îndemnul „vegheaţi!” al Mântuitorului înseamnă – pe lângă vizibila chemare la aşteptare şi reflecţie – consumarea cum se cade a vieţii, neirosirea acesteia şi, mai ales, înţelegerea profundă a caracterului de pildă a fiecărui moment al ei!
Este foarte clar că dacă, după orice pas care are o oarecare importanţă, nu rămânem cu ceea ce trebuia învăţat din el, dacă înţelegerile trec pe lângă noi, se irosesc nebănuite sau neluate în seamă, existenţei noastre nu i-au fost definite nici ţintele şi nici rostul.
La ce bun să se întâmple pentru mine ceea ce nu ştiu că se întâmplă?
Pentru ce zbaterea fără căutarea căii spre adevăr?
***
E o mare problemă cu acel „te faci frate cu dracul până treci puntea”!
Căci, în primul rând, a te face frate cu dracul înseamnă a-ţi vinde sufletul. Simplu!
„Până treci puntea” este un fel de a spune pentru că, după nu mai poţi rămâne acelaşi, eşti altul, schimbat, fără suflet! Nu se mai poate, pur şi simplu reveni la starea iniţială. Ai gustat deja din plăcerile oferite de parteneriatul cu pricina, ţi-ai schimbat factura, obiceiurile, nu-ţi mai aparţii! Nu ai cum să te fereşti de a deveni ca el, după ce ai semnat pactul!
Este suficient (pentru condamnarea ta) doar gândul de a lega coaliţii cu cel rău, cu atât mai mult, a semna este pasul final, dincolo de care nu mai există nimic.
Este ireversibil ceea ce tocmai ai consimţit!
Publicat în "Observator de Olt"
joi, 28 februarie 2008
miercuri, 27 februarie 2008
Noi, în anul 2000…
Cine putea să uite cu câtă ardoare cântam această melodie? Şi poate chiar credeam că în anul 2000, autoturisme excesiv de aerodinamice vor săgeta culoarele strâmte dintre blocurile cu câteva sute de etaje ale oraşelor patriei noastre ajunsă deja într-un stadiu foarte avansat al drumului spre cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie…
Noi, în anul 2000/ Când nu vom mai fi copii/ Vom face ce-am văzut cândva…
Chestia asta cu „făcutul” nu ştiu dacă ar fi foarte nimerită!... Căci vedeam minciună şi efectele ei, vedeam formalism, teatru ieftin şi impostura pe care, cel puţin până la o vârstă le-am luat drept adevărate, drept fireşti. Apoi cineva ne spunea întruna că e bine; dacă taci şi îţi vezi de treabă, e bine. Ceea ce ni se pare cel mai periculos este faptul că prea-înţeleptul popor român a scos-o de mult p’asta cu „capul plecat, sabia nu-l taie”. Deci noi, creştini prin definiţie, docili prin formaţie, defensivi prin tradiţie am fost mereu îngăduitori cu batjocoritorii noştri, manifestându-ne civic prin înfierarea răului şi prin excesul de zel care şi acum ne călăuzeşte în demersurile noastre profund democratice…
De fapt, dacă stai să te întrebi mai mult şi nu neglijezi să-ţi găseşti circumstanţe atenuante, poţi să ajungi liniştit la concluzia că, în definitiv tot ceea ce faci este scuzabil, este explicabil, este justificat şi, dacă insişti, poţi demonstra (cu argumente solide!) că e chiar lăudabil. Pentru binele semenilor! Pentru ţară!...
„Nu i se pretinde nimănui să fie erou sau martir. […] Dar i se poate oricui pretinde să nu dea mai mult decât i se cere.” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, 1994). De aici porneşte mare parte a răului. Căci excesul de zel devine o atitudine: pică bine să mă încovoi puţin, să încuviinţez din cap când ceilalţi aberează (ca şi când ar spune cine ştie ce minunăţie!...), să nu contrazic, să-mi văd de treabă!
Dar ce treabă mai e aceea? Ce plăcere se poate găsi în această dublă vieţuire?
„Pentru familie, pentru copii…” Da, dar acum nu mai există securitatea, nimeni nu te mai saltă, nimeni nu te mai duce la ocnă! Şi atunci, faptele ne sunt cu atât mai incriminante!
…Noi, în anul 2000…
Iată-ne trişti în anul 2000. Cu un trecut putred, neasumat şi nemărturisit care ne chinuie somnul şi ne umple zilele de minciună… Cu un prezent anost şi fără entuziasm… Şi cu un viitor în care, probabil că „vom face ce am văzut cândva…”
Apărut în "Observator de Olt"
Noi, în anul 2000/ Când nu vom mai fi copii/ Vom face ce-am văzut cândva…
Chestia asta cu „făcutul” nu ştiu dacă ar fi foarte nimerită!... Căci vedeam minciună şi efectele ei, vedeam formalism, teatru ieftin şi impostura pe care, cel puţin până la o vârstă le-am luat drept adevărate, drept fireşti. Apoi cineva ne spunea întruna că e bine; dacă taci şi îţi vezi de treabă, e bine. Ceea ce ni se pare cel mai periculos este faptul că prea-înţeleptul popor român a scos-o de mult p’asta cu „capul plecat, sabia nu-l taie”. Deci noi, creştini prin definiţie, docili prin formaţie, defensivi prin tradiţie am fost mereu îngăduitori cu batjocoritorii noştri, manifestându-ne civic prin înfierarea răului şi prin excesul de zel care şi acum ne călăuzeşte în demersurile noastre profund democratice…
De fapt, dacă stai să te întrebi mai mult şi nu neglijezi să-ţi găseşti circumstanţe atenuante, poţi să ajungi liniştit la concluzia că, în definitiv tot ceea ce faci este scuzabil, este explicabil, este justificat şi, dacă insişti, poţi demonstra (cu argumente solide!) că e chiar lăudabil. Pentru binele semenilor! Pentru ţară!...
„Nu i se pretinde nimănui să fie erou sau martir. […] Dar i se poate oricui pretinde să nu dea mai mult decât i se cere.” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, 1994). De aici porneşte mare parte a răului. Căci excesul de zel devine o atitudine: pică bine să mă încovoi puţin, să încuviinţez din cap când ceilalţi aberează (ca şi când ar spune cine ştie ce minunăţie!...), să nu contrazic, să-mi văd de treabă!
Dar ce treabă mai e aceea? Ce plăcere se poate găsi în această dublă vieţuire?
„Pentru familie, pentru copii…” Da, dar acum nu mai există securitatea, nimeni nu te mai saltă, nimeni nu te mai duce la ocnă! Şi atunci, faptele ne sunt cu atât mai incriminante!
…Noi, în anul 2000…
Iată-ne trişti în anul 2000. Cu un trecut putred, neasumat şi nemărturisit care ne chinuie somnul şi ne umple zilele de minciună… Cu un prezent anost şi fără entuziasm… Şi cu un viitor în care, probabil că „vom face ce am văzut cândva…”
Apărut în "Observator de Olt"
duminică, 24 februarie 2008
Despre bine şi rău...
Dumnezeu îngăduie să se întâmple răul pentru ca noi să îl deosebim de bine. Dumnezeu îngăduie să se întâmple tot răul pentru ca noi să înţelegem că El există. Poate de asta oamenii sunt din ce în ce mai răi; pentru că încep să înţeleagă că Dumnezeu există. Iar ei mai sperau că pot face orice fără a li se contabiliza greşelile, patima, răul...
Există limite pentru orice. Şi pentru rău există limite . dar mintea limitată a oamenilor nu poate vedea aceste limite.
Limitele răului sunt, poate singurele limite pe care mintea oamenilor – deşi limitată – nu le poate vedea. Sau le vede dar nu le distinge...
Pentru că răul, odată început pare a nu mai avea sfârşit. El se revarsă, umple totul, se molipseşte. Acoperă toate golurile. Convinge pe cei nehotărâţi şi încearcă să-i clintească pe cei care cred şi ştiu...
Deşi încă nu este mai mult rău decât bine.
Deşi binele există în om structural, genetic.
Deşi răul există în om structural, genetic.
Dumnezeu îngăduie să se întâmple răul pentru că răul există.
Aşa cum există şi binele...
Există limite pentru orice. Şi pentru rău există limite . dar mintea limitată a oamenilor nu poate vedea aceste limite.
Limitele răului sunt, poate singurele limite pe care mintea oamenilor – deşi limitată – nu le poate vedea. Sau le vede dar nu le distinge...
Pentru că răul, odată început pare a nu mai avea sfârşit. El se revarsă, umple totul, se molipseşte. Acoperă toate golurile. Convinge pe cei nehotărâţi şi încearcă să-i clintească pe cei care cred şi ştiu...
Deşi încă nu este mai mult rău decât bine.
Deşi binele există în om structural, genetic.
Deşi răul există în om structural, genetic.
Dumnezeu îngăduie să se întâmple răul pentru că răul există.
Aşa cum există şi binele...
joi, 21 februarie 2008
Liber, două vorbe despre navetă
Nu de mult am descoperit că naveta este un mod de viaţă!
Îmi amintesc de călătoriile mele periodice la Craiova, în adolescenţă şi de personajele ciudate întâlnite în tren, în orele de vârf, care se urcau, îşi găseau loc, închideau ochii şi se opreau din sforăit când trenul oprea în gara lor de destinaţie. Fix!
Apoi, de obiceiurile pe care le descoperi acolo: modul în care îţi odihneşti picioarele eliberate de tirania pantofilor (asta tot în tren era), improvizarea unei discuţii, antrenarea în ea a cât mai multor participanţi (brainstorming?). şi cât de bine te simţi când probezi existenţa a cel puţin unuia care îţi împărtăşeşte convingerile – în special cele care pun la zid proastele obiceiuri contemporane (în special ale tinerilor!), cele care înfierează faptele „celor certaţi cu legea” (expresie pe care încă o auzi pe la radio, de la câte un reporter ce şi-a făcut stagiul în alte vremuri…) sau cele care scot în evidenţă proverbiala rivalitate dintre cumnate, răutatea tipică a soacrelor şi consecinţele bine-cunoscute ale „facerii de bine”…
Se dezvoltă între timp o stare de confort, de linişte, de bucurie că există şi alţii care o duc rău sau chiar mai rău decât tine. Şi nostalgia – pufoasa, tentanta nostalgie – care, pe de-o parte te întristează, iar pe de alta te face să te simţi bine că ai fost cândva, demult, părtaş al unor minunăţii care nu s-au mai văzut…
Din acest registru, enumerăm (evident, fără pretenţii exhaustive!): „te lua dupe străzi şi te băga în făbrici”, „îţi dădea şi garsonerie”, „îţi dădea serviciu”, „ăl mai sărăntoc avea maşină”, „n-a avut el multe clase, da’ a condus o ţară!”, „de când a murit Ceauşescu, nici de văruit n-au mai văruit ăştia!”… Odată am auzit-o şi pe aia că „n-aveai ce mânca, da’ aveai bani”. Interesant.
Iată, deci câte în câte moduri poţi avea o reprezentare a navetei, cum aceasta îţi poate chiar schimba viaţa (într-un sens sau altul…).
Ca să nu mai vorbim de faptul că ajungi acasă şi ai ce povesti!
În plus, cât de băgat în seamă te simţi când consoarta îţi răspunde: „cum le ştii tu pe toate, bibicule!”.
Îmi amintesc de călătoriile mele periodice la Craiova, în adolescenţă şi de personajele ciudate întâlnite în tren, în orele de vârf, care se urcau, îşi găseau loc, închideau ochii şi se opreau din sforăit când trenul oprea în gara lor de destinaţie. Fix!
Apoi, de obiceiurile pe care le descoperi acolo: modul în care îţi odihneşti picioarele eliberate de tirania pantofilor (asta tot în tren era), improvizarea unei discuţii, antrenarea în ea a cât mai multor participanţi (brainstorming?). şi cât de bine te simţi când probezi existenţa a cel puţin unuia care îţi împărtăşeşte convingerile – în special cele care pun la zid proastele obiceiuri contemporane (în special ale tinerilor!), cele care înfierează faptele „celor certaţi cu legea” (expresie pe care încă o auzi pe la radio, de la câte un reporter ce şi-a făcut stagiul în alte vremuri…) sau cele care scot în evidenţă proverbiala rivalitate dintre cumnate, răutatea tipică a soacrelor şi consecinţele bine-cunoscute ale „facerii de bine”…
Se dezvoltă între timp o stare de confort, de linişte, de bucurie că există şi alţii care o duc rău sau chiar mai rău decât tine. Şi nostalgia – pufoasa, tentanta nostalgie – care, pe de-o parte te întristează, iar pe de alta te face să te simţi bine că ai fost cândva, demult, părtaş al unor minunăţii care nu s-au mai văzut…
Din acest registru, enumerăm (evident, fără pretenţii exhaustive!): „te lua dupe străzi şi te băga în făbrici”, „îţi dădea şi garsonerie”, „îţi dădea serviciu”, „ăl mai sărăntoc avea maşină”, „n-a avut el multe clase, da’ a condus o ţară!”, „de când a murit Ceauşescu, nici de văruit n-au mai văruit ăştia!”… Odată am auzit-o şi pe aia că „n-aveai ce mânca, da’ aveai bani”. Interesant.
Iată, deci câte în câte moduri poţi avea o reprezentare a navetei, cum aceasta îţi poate chiar schimba viaţa (într-un sens sau altul…).
Ca să nu mai vorbim de faptul că ajungi acasă şi ai ce povesti!
În plus, cât de băgat în seamă te simţi când consoarta îţi răspunde: „cum le ştii tu pe toate, bibicule!”.
Tristeţea despre care nu se vorbeşte
Undeva, între dealuri, într-o şcoală mică îngropată sub troiene, o mână de elevi pe jumătate îngheţaţi îşi spun rugăciunea întorşi către peretele dinspre miază-zi, cu palmele lipite şi cu ochii la icoana Maicii – un cor şoptit, molcom ca o apă de câmpie.
Încă o zi începe…
Ce uşor este să se vorbească despre învăţământul rural – mai ales dacă vorbele sunt, cu precădere cifre statistice. Ce uşor se termină un astfel de subiect când relatarea se face dintr-un birou… totul este clar, uniform şi se conformează regulilor general valabile – adică alb sau negru…
S-a scris foarte mult despre copiii de la ţară, despre profesorii de acolo, despre şcolile satelor şi comunelor. Avem vaga impresie că este genul de subiect evitat de către cititori – se dă pagina la un articol polemic sau la altul „mai interesant”, mai vesel. Oare simt ceva cei care citesc, oare ştiu ceva?
Despre acest lucru vrem să vorbim: despre tristeţea de la ţară…
[Trebuie precizat de la început că acest material este scris din experienţa celor câţiva ani buni de predat la ţară şi din informaţiile culese de la şcoli din mediul rural şi de la colegi profesori de acolo. n.n.]
Pentru tânărul profesor, tristeţea începe la prezentarea la post – aproape niciodată un astfel de post nu figurează într-o perspectivă pozitivă a unui tânăr. Aici este primul mare semn de întrebare. De unde această dezamăgire? De ce se crede că doar oraşul poate contura imaginea reuşitei profesionale? Credem că trebuie lucrat mult aici – profesorii care formează profesori, psihologii, profesorii viitori colegi ar trebui să se coalizeze şi să vorbească tinerilor despre faptul că primul pas în reuşita profesională este să-ţi placă meseria şi să o faci acolo, la locul tău de muncă. Şcoala de la ţară este un loc de muncă aşa cum sunt atâtea altele! Şi, cel mai important lucru – pe care, poate că nu-l auzim prea des – este că această şcoală este „ o altă lume”…
Dar, ceea ce este cu adevărat trist este viaţa copiilor de acolo! Acesta este cel mai greu lucru: să le vezi ochii obosiţi în fiecare dimineaţă…
Se pare că un anumit soi de inerţie (benefică?) ţine satul nostru la o oarecare distanţă de cea ce se cheamă civilizaţie. Într-un fel e bine căci, dacă jocurile pe calculator, defilatul cu maşini luxoase şi prizatul de prafuri reprezintă civilizaţia, atunci, cu siguranţă nu asta lipseşte satului românesc – îi este suficientă intrarea triumfală a manelelor…
Astfel munca este aici cuvântul de ordine. Cei acre muncesc o fac de dimineaţa până seara. Ei trebuie să asigure hrana zilnică, proviziile pentru „zilele negre” şi, mai ales, ei ştiu că lenea este păcat mare. Şi mai ştiu despre ruşinea pe care o reprezintă o grădină plină de buruieni şi o curte fără păsări şi animale.
Ceea ce este cel puţin ciudat e faptul că, spre deosebire de cei de la oraş – ale căror activităţi sunt de altă natură – aceştia nu se plâng. E o resemnare înăbuşită, ascunsă – aşa a vrut Dumnezeu să fie organizată lumea”…
Iar copiii sunt parte integrantă a acestei organizări, ei sunt aproape egalii părinţilor lor…
Credem că am reuşit să înţelegem de ce acel supărător „mă!” din vocabularul fiilor lui Moromete, formă de adresare foarte des utilizată în familiile de ţărani. Contrar aparenţelor, ea nu reflectă o lipsă de respect ci acea „egalitate” la care făceam referire mai sus.
Copilăria celor de la ţară începe cu jocul de-a „Capul familiei” – îngrijirea fraţilor mai mici – şi continuă cu alte jocuri tematice precum „mulsul vacii”, „prăşitul” şi „spălatul rufelor”…
Uneori o copilărie îmbătrânită mă priveşte prin ochii destinaţi ridurilor premature. Nişte adulţi necopţi, alergându-se în recreaţii parcă în căutarea copilăriei pierdute…
Şi mai este în ochii lor groaza altor două nenorociri ale vieţii la ţară: alcoolismul şi violenţa domestică. Foarte rar vorbesc despre ele şi atunci ca despre ceva aproape normal sau sub forma unor glume. Poate că, dacă ceva se întâmplă foarte des înseamnă că este normal să se întâmple aşa ceva. Poate că aşa este ordinea lumii: să bei, să-i baţi pe cei apropiaţi şi să-i acuzi barbar de toate mizeriile vieţii în sărăcie. Poate că asta va fi devenirea de vreme ce, înţeleptul popor român (cu îndeletniciri ancestrale eminamente agrare) spune că aşchia nu sare departe de trunchi, fără a fi avut legături cu Freud…
Şi am înţeles un lucru: că şcoala reprezintă, de cele mai multe ori, singurul loc şi timp din viaţa acestor copii când sunt ascultaţi, când sunt luaţi în seamă, când primesc zâmbete şi mângâiere. Şi am învăţat că trebuie, că suntem obligaţi să-i mângâiem pe copii, să le scoatem în valoare priceperile – chiar dacă uneori, mici şi puţine… - să-i ajutăm să simtă căldură şi dragoste. Să le îndreptăm paşii întru lumea mirifică a cărţii dar nu ca un refugiu egoist şi laş, ci convingându-i că adevărul este aici şi că prin ştiinţă pot schimba o viaţă cu care, poate inconştient, deja nu sunt de acord.
Fiecare copil este o valoare. Fiecare suflet de copil este o petală în grădina lui Dumnezeu. Ochii copiilor sunt izvorul luminii vieţii [nu întâmplător copiii lui Tonitza sunt numai ochi… n.n.]
Să le dăm calculatoare, planşe, microscoape, mobilier şi centrale termice. Să le dăm material didactic de toate felurile. Dar dacă îi vom lipsi de dragostea noastră, toate acestea vor rămâne reci şi inutile.
E fascinantă lumea calculatoarelor şi a fotografiilor, şi cea a microuniversului. Dar, când profesorul vorbeşte, copiii se luminează! Când învăţătorul li se adresează, când „îi cheamă”, copiii abandonează totul şi îl urmează – întocmai apostolilor – nimic nemaiavând însemnătatea de la început.
Cuvintele profesorului să fie vorbele mamei, ale tatălui, ale mentorului. Iar palma acestuia – care nu mai loveşte, ca odinioară – să fie caucul care aduce izvorul la gura însetaţilor copii!
Apărut în TRIBUNA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI nr. 841/ 27 martie – 2 aprilie 2006
Încă o zi începe…
Ce uşor este să se vorbească despre învăţământul rural – mai ales dacă vorbele sunt, cu precădere cifre statistice. Ce uşor se termină un astfel de subiect când relatarea se face dintr-un birou… totul este clar, uniform şi se conformează regulilor general valabile – adică alb sau negru…
S-a scris foarte mult despre copiii de la ţară, despre profesorii de acolo, despre şcolile satelor şi comunelor. Avem vaga impresie că este genul de subiect evitat de către cititori – se dă pagina la un articol polemic sau la altul „mai interesant”, mai vesel. Oare simt ceva cei care citesc, oare ştiu ceva?
Despre acest lucru vrem să vorbim: despre tristeţea de la ţară…
[Trebuie precizat de la început că acest material este scris din experienţa celor câţiva ani buni de predat la ţară şi din informaţiile culese de la şcoli din mediul rural şi de la colegi profesori de acolo. n.n.]
Pentru tânărul profesor, tristeţea începe la prezentarea la post – aproape niciodată un astfel de post nu figurează într-o perspectivă pozitivă a unui tânăr. Aici este primul mare semn de întrebare. De unde această dezamăgire? De ce se crede că doar oraşul poate contura imaginea reuşitei profesionale? Credem că trebuie lucrat mult aici – profesorii care formează profesori, psihologii, profesorii viitori colegi ar trebui să se coalizeze şi să vorbească tinerilor despre faptul că primul pas în reuşita profesională este să-ţi placă meseria şi să o faci acolo, la locul tău de muncă. Şcoala de la ţară este un loc de muncă aşa cum sunt atâtea altele! Şi, cel mai important lucru – pe care, poate că nu-l auzim prea des – este că această şcoală este „ o altă lume”…
Dar, ceea ce este cu adevărat trist este viaţa copiilor de acolo! Acesta este cel mai greu lucru: să le vezi ochii obosiţi în fiecare dimineaţă…
Se pare că un anumit soi de inerţie (benefică?) ţine satul nostru la o oarecare distanţă de cea ce se cheamă civilizaţie. Într-un fel e bine căci, dacă jocurile pe calculator, defilatul cu maşini luxoase şi prizatul de prafuri reprezintă civilizaţia, atunci, cu siguranţă nu asta lipseşte satului românesc – îi este suficientă intrarea triumfală a manelelor…
Astfel munca este aici cuvântul de ordine. Cei acre muncesc o fac de dimineaţa până seara. Ei trebuie să asigure hrana zilnică, proviziile pentru „zilele negre” şi, mai ales, ei ştiu că lenea este păcat mare. Şi mai ştiu despre ruşinea pe care o reprezintă o grădină plină de buruieni şi o curte fără păsări şi animale.
Ceea ce este cel puţin ciudat e faptul că, spre deosebire de cei de la oraş – ale căror activităţi sunt de altă natură – aceştia nu se plâng. E o resemnare înăbuşită, ascunsă – aşa a vrut Dumnezeu să fie organizată lumea”…
Iar copiii sunt parte integrantă a acestei organizări, ei sunt aproape egalii părinţilor lor…
Credem că am reuşit să înţelegem de ce acel supărător „mă!” din vocabularul fiilor lui Moromete, formă de adresare foarte des utilizată în familiile de ţărani. Contrar aparenţelor, ea nu reflectă o lipsă de respect ci acea „egalitate” la care făceam referire mai sus.
Copilăria celor de la ţară începe cu jocul de-a „Capul familiei” – îngrijirea fraţilor mai mici – şi continuă cu alte jocuri tematice precum „mulsul vacii”, „prăşitul” şi „spălatul rufelor”…
Uneori o copilărie îmbătrânită mă priveşte prin ochii destinaţi ridurilor premature. Nişte adulţi necopţi, alergându-se în recreaţii parcă în căutarea copilăriei pierdute…
Şi mai este în ochii lor groaza altor două nenorociri ale vieţii la ţară: alcoolismul şi violenţa domestică. Foarte rar vorbesc despre ele şi atunci ca despre ceva aproape normal sau sub forma unor glume. Poate că, dacă ceva se întâmplă foarte des înseamnă că este normal să se întâmple aşa ceva. Poate că aşa este ordinea lumii: să bei, să-i baţi pe cei apropiaţi şi să-i acuzi barbar de toate mizeriile vieţii în sărăcie. Poate că asta va fi devenirea de vreme ce, înţeleptul popor român (cu îndeletniciri ancestrale eminamente agrare) spune că aşchia nu sare departe de trunchi, fără a fi avut legături cu Freud…
Şi am înţeles un lucru: că şcoala reprezintă, de cele mai multe ori, singurul loc şi timp din viaţa acestor copii când sunt ascultaţi, când sunt luaţi în seamă, când primesc zâmbete şi mângâiere. Şi am învăţat că trebuie, că suntem obligaţi să-i mângâiem pe copii, să le scoatem în valoare priceperile – chiar dacă uneori, mici şi puţine… - să-i ajutăm să simtă căldură şi dragoste. Să le îndreptăm paşii întru lumea mirifică a cărţii dar nu ca un refugiu egoist şi laş, ci convingându-i că adevărul este aici şi că prin ştiinţă pot schimba o viaţă cu care, poate inconştient, deja nu sunt de acord.
Fiecare copil este o valoare. Fiecare suflet de copil este o petală în grădina lui Dumnezeu. Ochii copiilor sunt izvorul luminii vieţii [nu întâmplător copiii lui Tonitza sunt numai ochi… n.n.]
Să le dăm calculatoare, planşe, microscoape, mobilier şi centrale termice. Să le dăm material didactic de toate felurile. Dar dacă îi vom lipsi de dragostea noastră, toate acestea vor rămâne reci şi inutile.
E fascinantă lumea calculatoarelor şi a fotografiilor, şi cea a microuniversului. Dar, când profesorul vorbeşte, copiii se luminează! Când învăţătorul li se adresează, când „îi cheamă”, copiii abandonează totul şi îl urmează – întocmai apostolilor – nimic nemaiavând însemnătatea de la început.
Cuvintele profesorului să fie vorbele mamei, ale tatălui, ale mentorului. Iar palma acestuia – care nu mai loveşte, ca odinioară – să fie caucul care aduce izvorul la gura însetaţilor copii!
Apărut în TRIBUNA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI nr. 841/ 27 martie – 2 aprilie 2006
Despre sentimentul de cobai
Nu ştiu alţii cum sunt dar când ne gândim la sistemul nostru de învăţământ, la curriculum, la proiecte, la nivelul de pregătire al elevilor şi la entuziasmul general, vizualizăm un salt fără paraşută şi ne întrebăm: când va fi impactul cu solul şi cum va fi acesta?
Nu judecăm; nu e nici creştineşte şi, în plus, angrenaţi în sistem, ar trebui să ne judecăm şi pe noi. Căci e uşor să spui: de ce să mai strig când, oricum nu aude nimeni? Şi apoi să-ţi vezi de leafa aceea care, „e mică dar este!”.
Atitudinea aceasta profund românească, sloganul multisecular „capul plecat, sabia nu-l taie”, precum şi alte şlagăre ale timpurilor moderne: „vin ai noştri, pleacă ai noştri”, „timpul trece, leafa merge”, „pauzele lungi şi dese…”, înăspresc o stare de tensiune care generează discordie, indiferenţă, chaos…
Acolo sus, poate că nu e vorba doar de oameni nedeprinşi cu treburile şcolii. Poate că nu dezinteresul pentru un sector neproductiv este motivul îndepărtării învăţământului dintre priorităţi. Sau poate că – deşi, uneori eşti tentat să crezi acest lucru – cei care iau decizii nu îşi răzbună copilăria plină de frustrări şcolare…
Poate că altfel de interese îşi ţes plasa peste umerii noştri care rabdă de mii de ani, bombănind (eventual…) atunci când interlocutorul nu e de faţă… Poate că algoritmul are o structură logică absconsă care depăşeşte înţelegerea şi trebuinţele noastre, oricum înghesuite undeva la nivelul fiziologic şi de securitate…
Este atât de ciudat ceea ce se întâmplă în învăţământul românesc, atât de dureros, că întrebările, nu numai că nu duc la răspunsuri dar nasc alte întrebări, într-o avalanşă nimicitoare…
E atâta tristeţe în jur!
Oamenii sunt obosiţi, fără vlagă, fără zâmbet… Reforma perpetuă, încercările, experimentele care se succed ca un tăvălug, sentimentul de cobai resimţit aproape ca o normalitate nefirească de către elevi şi profesorii lor, creează o complicitate tacită în şcoală, o convieţuire în captivitate care înăbuşe orice gând către pădurile virgine...
Apărut în Tribuna Învăţământului
Nu judecăm; nu e nici creştineşte şi, în plus, angrenaţi în sistem, ar trebui să ne judecăm şi pe noi. Căci e uşor să spui: de ce să mai strig când, oricum nu aude nimeni? Şi apoi să-ţi vezi de leafa aceea care, „e mică dar este!”.
Atitudinea aceasta profund românească, sloganul multisecular „capul plecat, sabia nu-l taie”, precum şi alte şlagăre ale timpurilor moderne: „vin ai noştri, pleacă ai noştri”, „timpul trece, leafa merge”, „pauzele lungi şi dese…”, înăspresc o stare de tensiune care generează discordie, indiferenţă, chaos…
Acolo sus, poate că nu e vorba doar de oameni nedeprinşi cu treburile şcolii. Poate că nu dezinteresul pentru un sector neproductiv este motivul îndepărtării învăţământului dintre priorităţi. Sau poate că – deşi, uneori eşti tentat să crezi acest lucru – cei care iau decizii nu îşi răzbună copilăria plină de frustrări şcolare…
Poate că altfel de interese îşi ţes plasa peste umerii noştri care rabdă de mii de ani, bombănind (eventual…) atunci când interlocutorul nu e de faţă… Poate că algoritmul are o structură logică absconsă care depăşeşte înţelegerea şi trebuinţele noastre, oricum înghesuite undeva la nivelul fiziologic şi de securitate…
Este atât de ciudat ceea ce se întâmplă în învăţământul românesc, atât de dureros, că întrebările, nu numai că nu duc la răspunsuri dar nasc alte întrebări, într-o avalanşă nimicitoare…
E atâta tristeţe în jur!
Oamenii sunt obosiţi, fără vlagă, fără zâmbet… Reforma perpetuă, încercările, experimentele care se succed ca un tăvălug, sentimentul de cobai resimţit aproape ca o normalitate nefirească de către elevi şi profesorii lor, creează o complicitate tacită în şcoală, o convieţuire în captivitate care înăbuşe orice gând către pădurile virgine...
Apărut în Tribuna Învăţământului
sâmbătă, 16 februarie 2008
Din ciclul „să se revizuiască, primesc!”
...şi-mi vine să zic: „Domnilor, vorbim ca să conversăm! Dacă nu schimbăm programa, halal reformă!”
Maimuţărim occidentul – vorba lui Goga – da’ programele ălora nu le vedem ?
I-am cerut unui prieten din „State” manuale de gimnaziu şi a râs de mine, dom’le. A zis că el, în anul întâi la facultăţile care au matematică, predă de la ecuaţia de gradul al doilea la integrale – pentru neavizaţi, exact materia noastră din IX-XII. Moldovenii nu fac analiză matematică în liceu. Iar franţujii, la probleme grele le trec pe ale noastre de la corigenţe.
Un român – elev în Spania – zice: „ăştia sunt proşti rău!” Nu sunt, aşa e programa lor. Iar corigenţi de-ai mei plecaţi în Franţa – aşa a fost conjunctura – nu numai că au intrat imediat în următoarea clasă dar au devenit premianţii lor. Adică faliţii noştri, premianţii lor!
Nu strigă nimeni?
Nu se întreabă nimeni?
„Cultură generală”, se auzi un glas de sus…
Ce cultură generală, frate? Dacă îţi cade Niagara în cap te lauzi că ai făcut duş?…
„Da, dar pe vremea noastră…”
pe vremea noastră erau alte vremuri. Şi n-aveam nici televizor, nici distracţie, nici droguri, nici profesori democraţi (adică având comportament democratic…), nici tricouri colorate, nici autocare pan-europene, nici multimedia, nici…
În schimb, câinii umblau cu producţii de 9 mii de kile la hectar în coadă, iar delicvenţii, dacă erau unul-doi în ţară şi aceia se recalificau la locul de muncă – unde colectivul îi susţinea sau îi critica, după caz.
Adică îmi amintesc remarca unuia dintre dascălii mei, în 1988, când a venit vorba despre seralişti: „dăm diplome de analfabeţi!”. Exagera un pic, poate…
Cert este că nici corupţia, nici mediocritatea, nici alte lucruri mici nu au fost o invenţie postdecembristă. Erau de toate dar nu se ştia!
Aşa că sunt alte vremuri. Şi la vremuri noi, programe noi!
„Dar cine face programele?” – se auzi vocea suavă şi temătoare a unui debutant care încă nu îşi face bagajele pentru Spania.
Păi, după cum sunt de stufoase, se pare că sunt făcute de nişte profesori care nu au mai predat de foarte mult timp sau care nu au fost niciodată la catedră.
Să ne fie iertată remarca dar credem că pe Amazon se scriu cărţile despre Amazon… Sau măcar să se ţină cont de părerea băştinaşilor…
Din când în când – dar atât de rar că nici nu-mi mai aduc aminte când s-a întâmplat ultima dată – ne vin nişte chestionare elaborate pe care le completăm şi le trimitem „mai sus”, de unde vor fi trimise „mai sus”. Oare, ajung undeva? Sau, dacă ajung, ţine cineva cont de ele? Sau sunt trimise doar cele care corespund, cele care conţin răspunsuri care nu supără pe nimeni şi nici nu implică vreo deplasare dintr-un birou în altul?… Sau, poate nu sunt trimise deloc! Sau se arhivează înainte de a fi deschise?…
Şi iar vorbim ca să conversăm!
Pentru că fraţilor, niciodată caravana nu s-a oprit la lătratul câinilor !
Şi mai este o problemă: într-un stat constituţional tânăr ca al nostru…
Maimuţărim occidentul – vorba lui Goga – da’ programele ălora nu le vedem ?
I-am cerut unui prieten din „State” manuale de gimnaziu şi a râs de mine, dom’le. A zis că el, în anul întâi la facultăţile care au matematică, predă de la ecuaţia de gradul al doilea la integrale – pentru neavizaţi, exact materia noastră din IX-XII. Moldovenii nu fac analiză matematică în liceu. Iar franţujii, la probleme grele le trec pe ale noastre de la corigenţe.
Un român – elev în Spania – zice: „ăştia sunt proşti rău!” Nu sunt, aşa e programa lor. Iar corigenţi de-ai mei plecaţi în Franţa – aşa a fost conjunctura – nu numai că au intrat imediat în următoarea clasă dar au devenit premianţii lor. Adică faliţii noştri, premianţii lor!
Nu strigă nimeni?
Nu se întreabă nimeni?
„Cultură generală”, se auzi un glas de sus…
Ce cultură generală, frate? Dacă îţi cade Niagara în cap te lauzi că ai făcut duş?…
„Da, dar pe vremea noastră…”
pe vremea noastră erau alte vremuri. Şi n-aveam nici televizor, nici distracţie, nici droguri, nici profesori democraţi (adică având comportament democratic…), nici tricouri colorate, nici autocare pan-europene, nici multimedia, nici…
În schimb, câinii umblau cu producţii de 9 mii de kile la hectar în coadă, iar delicvenţii, dacă erau unul-doi în ţară şi aceia se recalificau la locul de muncă – unde colectivul îi susţinea sau îi critica, după caz.
Adică îmi amintesc remarca unuia dintre dascălii mei, în 1988, când a venit vorba despre seralişti: „dăm diplome de analfabeţi!”. Exagera un pic, poate…
Cert este că nici corupţia, nici mediocritatea, nici alte lucruri mici nu au fost o invenţie postdecembristă. Erau de toate dar nu se ştia!
Aşa că sunt alte vremuri. Şi la vremuri noi, programe noi!
„Dar cine face programele?” – se auzi vocea suavă şi temătoare a unui debutant care încă nu îşi face bagajele pentru Spania.
Păi, după cum sunt de stufoase, se pare că sunt făcute de nişte profesori care nu au mai predat de foarte mult timp sau care nu au fost niciodată la catedră.
Să ne fie iertată remarca dar credem că pe Amazon se scriu cărţile despre Amazon… Sau măcar să se ţină cont de părerea băştinaşilor…
Din când în când – dar atât de rar că nici nu-mi mai aduc aminte când s-a întâmplat ultima dată – ne vin nişte chestionare elaborate pe care le completăm şi le trimitem „mai sus”, de unde vor fi trimise „mai sus”. Oare, ajung undeva? Sau, dacă ajung, ţine cineva cont de ele? Sau sunt trimise doar cele care corespund, cele care conţin răspunsuri care nu supără pe nimeni şi nici nu implică vreo deplasare dintr-un birou în altul?… Sau, poate nu sunt trimise deloc! Sau se arhivează înainte de a fi deschise?…
Şi iar vorbim ca să conversăm!
Pentru că fraţilor, niciodată caravana nu s-a oprit la lătratul câinilor !
Şi mai este o problemă: într-un stat constituţional tânăr ca al nostru…
Cercul Pedagogic sau lupta cu inerţia
Experiment:
Se dă o cuşcă în care cinci maimuţe încearcă, pe rând să se urce pe scara care duce la o banană agăţată de o aţă. Când una dintre ele începe să urce, un furtun cu apă se porneşte să le ude zdravăn. Încet, încet, ştiind pericolul care le paşte pe toate, cea care totuşi mai are îndrăzneala să se apropie de scară, este luată imediat la bătaie de către celelalte.
Se scoate o maimuţă şi se introduce una nouă. Aceasta, evident că va încerca să se urce spre banană dar reacţia celorlalte va fi promptă. Apoi este scoasă altă maimuţă şi introdusă una nouă şi operaţiunea se repetă până când, din grupul iniţial nu va mai fi nici una. În acest moment, nici o maimuţă nu mai încearcă să se urce spre banană pentru că toate celelalte vor sări asupra ei. De ce?
Concluzia:
"Deoarece aşa am procedat noi întotdeauna."
Acesta este mecanismul de formare a politicilor unei organizaţii…
Nu se mai ştie de când s-a moştenit structura actuală a unei şedinţe de cerc pedagogic. Cert este că ne întâlnim pe rând, la câte o şcoală pentru a asista la o lecţie predată
de către un profesor din şcoala-gazdă, apoi să ascultăm un referat ştiinţific, unul metodic, să stăm puţin de vorbă şi apoi să ne ospătăm din bucatele pe care, cu trudă şi cu cheltuială gazdele le-au întins pe mesele din sala de clasă de alături…
Să analizăm puţin aceste etape:
Lecţia predată este, indubitabil regizată. Adică: ori este pregătită în întregime cu mult timp înainte, ori dacă nu, ea tot nu reflectă realitatea căci, ştiind că va avea loc, profesorul lucrează cu clasa mult mai intens decât ar face-o în mod normal – ceea ce ne duce cu gândul la un alt soi de regizare, nefiind o lecţie din şirul de lecţii care se succed firesc în viaţa unei clase şi a unui profesor… Desigur că, dacă prima variantă are părţile ei hilare – asistenţii simt imediat că „s-a lucrat” şi, în plus există riscul ca un Gigel să se ridice şi să întrebe: ”Doamna, acum e rândul meu?” – a doua prezintă mai mult aspecte pozitive dar, rămâne să ne întrebăm cui foloseşte o astfel de lecţie? Căci cei cu vechime par plictisiţi şi o lecţie obişnuită nu le spune mare lucru. Cei tineri – deci, cu mai puţină aplicaţiune – ar avea multe de întrebat, ar vrea să spună celorlalţi cum văd ei predarea lecţiei respective pentru ca apoi să se încingă un talk-show de toată isprava şi folosinţa…
Referatul ştiinţific (ce-i drept, în cele mai multe cazuri, muncit!) este un prilej pentru cei mai mulţi de a mai dezlega un rebus, de a mai vorbi despre odrasle sau de a admira toaletele proaspăt etalate de către unii dintre participanţi. Oricum, toţi cei prezenţi sunt cu ochii pe referent, încurajându-l din ochi şi prin mişcări mici din cap sugerând: „ţine-o aşa că e bine!”. Mai ales acum, când salariile sunt atât de mici, când avem rate la bănci şi copii/nepoţi de crescut, iar elevii sunt greu de deprins cu tabla înmulţirii şi cu redactarea unei cereri, tocmai acum trebuie să devenim atât de serioşi şi să vorbim despre chestiuni pe care oricum nu le facem la clasă şi nici din Gazeta Matematică nu mai rezolvăm când rămânem singuri…
Referatul metodic este receptat, de obicei, drept o chestiune fără sens dar cu profunde semnificaţii. „Metodica asta e un lucru pentru începători; să nu-mi vină mie cu poveşti d’astea, eu care am atâta amar de vechime în învăţământ!…” Ce mai avem de învăţat? Să facă referat metodic cei tineri!
Discuţiile privind lecţia şi materialele prezentate sunt preponderent pozitive, vrând parcă să reliefeze o dată în plus caracterul creştin al poporului român care, dacă se pune bine cu vecinul, nu îşi complică viaţa. Dacă se ridică şi vreo voce opozantă, acela ori este cârcotaş, ori face pe deşteptul.
Când deja îşi aprinde primul ţigara este momentul psihologic al trecerii la următoarea etapă, cea mai… apetisantă: masa. Măcar n-am plecat degeaba de acasă!…
Aparent simplistă, această analiză descoperă o parte a adâncurilor noastre freudiene. Şi tocmai pentru aceasta cerem reconsiderarea atitudinii faţă de cercul pedagogic, altfel rămas printre relicvele diseminării şi aplicării didacticii la nivelul cel mai aproape de om.
Avem de lămurit câteva lucruri:
1. lecţia este utilă în măsura în care vine să răspundă întrebărilor pe care fiecare şi le pune. Altfel, vorba lui Constantin Noica: „Nu da sfaturi celui care nu ţi le cere, căci nu te va asculta!”
2. referatul ştiinţific este o sarcină şcolărească şi care, în structura lui intimă este rezolvată şcolăreşte…
3. echivalenţa dintre vechime şi experienţă este relativă, dacă acceptăm – şi nu putem altfel! – ideea că nu toţi cei care sunt în sistem sunt conştienţi că aceasta nu este o meserie, ci o misiune!
4. cei tineri sunt dornici de a învăţa să se lupte cu leul dar altfel decât să fie aruncaţi direct în arenă! Credem – şi să ne fie iertată îndrăzneala – că această „îmbrâncire” implică tocmai absenţa metodei! În plus, încurajăm astfel perpetuarea unui folclor privind predarea, privind didactica disciplinelor, şi nu o experienţă pedagogică fundamentată practic şi istoric.
5. cele mai interesante şi pline de învăţături sunt discuţiile la care, mai în glumă, mai în serios, oamenii îşi spun „păsurile”, chiar dacă multe dintre ele sunt legate de inconsecvenţe ale sistemului sau de lipsuri materiale.
6. orice plecat de acasă generează (în mod automat şi de bun simţ) o schimbare faţă de momentul to, implicând o acumulare de informaţie şi de experienţă, ca rezultat al acceptării noastre. Dacă, în plus, este satisfăcută una dintre treptele piramidei trebuinţelor, atunci încă un contact pedagogic cu ceilalţi şi-a realizat aşteptările.
Aşadar, să schimbăm măcar acolo unde putem s-o facem! Să aducem la un loc experienţa noastră pedagogică, ideile geniale ale elevilor noştri, „practicul” din aceste programe sufocante. Putem demara cercetarea pedagogică adevărată, dincoace de ferestrele turnului de fildeş, respectând dar, mai ales, asumându-ne nivelul şi aşteptările copiilor noştri.
Să spargem paradigma locului comun, al locului unde nu se întâmplă nimic!
Publicat pe www.didactic.ro în 2007
Autori Corina şi Cătălin Mîinescu
Se dă o cuşcă în care cinci maimuţe încearcă, pe rând să se urce pe scara care duce la o banană agăţată de o aţă. Când una dintre ele începe să urce, un furtun cu apă se porneşte să le ude zdravăn. Încet, încet, ştiind pericolul care le paşte pe toate, cea care totuşi mai are îndrăzneala să se apropie de scară, este luată imediat la bătaie de către celelalte.
Se scoate o maimuţă şi se introduce una nouă. Aceasta, evident că va încerca să se urce spre banană dar reacţia celorlalte va fi promptă. Apoi este scoasă altă maimuţă şi introdusă una nouă şi operaţiunea se repetă până când, din grupul iniţial nu va mai fi nici una. În acest moment, nici o maimuţă nu mai încearcă să se urce spre banană pentru că toate celelalte vor sări asupra ei. De ce?
Concluzia:
"Deoarece aşa am procedat noi întotdeauna."
Acesta este mecanismul de formare a politicilor unei organizaţii…
Nu se mai ştie de când s-a moştenit structura actuală a unei şedinţe de cerc pedagogic. Cert este că ne întâlnim pe rând, la câte o şcoală pentru a asista la o lecţie predată
de către un profesor din şcoala-gazdă, apoi să ascultăm un referat ştiinţific, unul metodic, să stăm puţin de vorbă şi apoi să ne ospătăm din bucatele pe care, cu trudă şi cu cheltuială gazdele le-au întins pe mesele din sala de clasă de alături…
Să analizăm puţin aceste etape:
Lecţia predată este, indubitabil regizată. Adică: ori este pregătită în întregime cu mult timp înainte, ori dacă nu, ea tot nu reflectă realitatea căci, ştiind că va avea loc, profesorul lucrează cu clasa mult mai intens decât ar face-o în mod normal – ceea ce ne duce cu gândul la un alt soi de regizare, nefiind o lecţie din şirul de lecţii care se succed firesc în viaţa unei clase şi a unui profesor… Desigur că, dacă prima variantă are părţile ei hilare – asistenţii simt imediat că „s-a lucrat” şi, în plus există riscul ca un Gigel să se ridice şi să întrebe: ”Doamna, acum e rândul meu?” – a doua prezintă mai mult aspecte pozitive dar, rămâne să ne întrebăm cui foloseşte o astfel de lecţie? Căci cei cu vechime par plictisiţi şi o lecţie obişnuită nu le spune mare lucru. Cei tineri – deci, cu mai puţină aplicaţiune – ar avea multe de întrebat, ar vrea să spună celorlalţi cum văd ei predarea lecţiei respective pentru ca apoi să se încingă un talk-show de toată isprava şi folosinţa…
Referatul ştiinţific (ce-i drept, în cele mai multe cazuri, muncit!) este un prilej pentru cei mai mulţi de a mai dezlega un rebus, de a mai vorbi despre odrasle sau de a admira toaletele proaspăt etalate de către unii dintre participanţi. Oricum, toţi cei prezenţi sunt cu ochii pe referent, încurajându-l din ochi şi prin mişcări mici din cap sugerând: „ţine-o aşa că e bine!”. Mai ales acum, când salariile sunt atât de mici, când avem rate la bănci şi copii/nepoţi de crescut, iar elevii sunt greu de deprins cu tabla înmulţirii şi cu redactarea unei cereri, tocmai acum trebuie să devenim atât de serioşi şi să vorbim despre chestiuni pe care oricum nu le facem la clasă şi nici din Gazeta Matematică nu mai rezolvăm când rămânem singuri…
Referatul metodic este receptat, de obicei, drept o chestiune fără sens dar cu profunde semnificaţii. „Metodica asta e un lucru pentru începători; să nu-mi vină mie cu poveşti d’astea, eu care am atâta amar de vechime în învăţământ!…” Ce mai avem de învăţat? Să facă referat metodic cei tineri!
Discuţiile privind lecţia şi materialele prezentate sunt preponderent pozitive, vrând parcă să reliefeze o dată în plus caracterul creştin al poporului român care, dacă se pune bine cu vecinul, nu îşi complică viaţa. Dacă se ridică şi vreo voce opozantă, acela ori este cârcotaş, ori face pe deşteptul.
Când deja îşi aprinde primul ţigara este momentul psihologic al trecerii la următoarea etapă, cea mai… apetisantă: masa. Măcar n-am plecat degeaba de acasă!…
Aparent simplistă, această analiză descoperă o parte a adâncurilor noastre freudiene. Şi tocmai pentru aceasta cerem reconsiderarea atitudinii faţă de cercul pedagogic, altfel rămas printre relicvele diseminării şi aplicării didacticii la nivelul cel mai aproape de om.
Avem de lămurit câteva lucruri:
1. lecţia este utilă în măsura în care vine să răspundă întrebărilor pe care fiecare şi le pune. Altfel, vorba lui Constantin Noica: „Nu da sfaturi celui care nu ţi le cere, căci nu te va asculta!”
2. referatul ştiinţific este o sarcină şcolărească şi care, în structura lui intimă este rezolvată şcolăreşte…
3. echivalenţa dintre vechime şi experienţă este relativă, dacă acceptăm – şi nu putem altfel! – ideea că nu toţi cei care sunt în sistem sunt conştienţi că aceasta nu este o meserie, ci o misiune!
4. cei tineri sunt dornici de a învăţa să se lupte cu leul dar altfel decât să fie aruncaţi direct în arenă! Credem – şi să ne fie iertată îndrăzneala – că această „îmbrâncire” implică tocmai absenţa metodei! În plus, încurajăm astfel perpetuarea unui folclor privind predarea, privind didactica disciplinelor, şi nu o experienţă pedagogică fundamentată practic şi istoric.
5. cele mai interesante şi pline de învăţături sunt discuţiile la care, mai în glumă, mai în serios, oamenii îşi spun „păsurile”, chiar dacă multe dintre ele sunt legate de inconsecvenţe ale sistemului sau de lipsuri materiale.
6. orice plecat de acasă generează (în mod automat şi de bun simţ) o schimbare faţă de momentul to, implicând o acumulare de informaţie şi de experienţă, ca rezultat al acceptării noastre. Dacă, în plus, este satisfăcută una dintre treptele piramidei trebuinţelor, atunci încă un contact pedagogic cu ceilalţi şi-a realizat aşteptările.
Aşadar, să schimbăm măcar acolo unde putem s-o facem! Să aducem la un loc experienţa noastră pedagogică, ideile geniale ale elevilor noştri, „practicul” din aceste programe sufocante. Putem demara cercetarea pedagogică adevărată, dincoace de ferestrele turnului de fildeş, respectând dar, mai ales, asumându-ne nivelul şi aşteptările copiilor noştri.
Să spargem paradigma locului comun, al locului unde nu se întâmplă nimic!
Publicat pe www.didactic.ro în 2007
Autori Corina şi Cătălin Mîinescu
„Elevii învaţă dacă au de la cine, respectă dacă au pe cine, sunt ruşinoşi dacă au de ce”
Convorbire despre şcoală şi nu numai cu actorul şi regizorul Constantin Florescu
Ce a însemnat şi ce înseamnă şcoala pentru Constantin Florescu?
Şcoala, pentru mine, înseamnă doua lucruri: primul din ele – o instituţie. Al doilea – viaţa.
Ca instituţie, şcoala a fost un lung şir de etape, obligatoriu de parcurs pentru a-mi atinge scopurile. Fiind ezitant din fire şi nu tocmai docil, am schimbat vreo trei licee, trei facultăţi, dintre care am terminat doua şi, dacă voi crede că este necesar, voi fi din nou student.
Ca viaţă, şcoala este comparabilă cu un fluid (ca apa sau aerul) care curge permanent prin mine şi, dacă s-ar opri, eu nu aş mai exista. Am extrem de multă disponibilitate de a învăţa şi de a dărui învăţătură. Probabil că asta mi se trage de la faptul ca părinţii mei au fost amândoi învăţători (cea mai nobilă meserie din lume) şi i-am admirat şi am înţeles mai târziu pentru ce îi admir şi îi imit aşa cum mă pricep mai bine.
Se întâmplă să folosiţi cu interlocutorii expresii de genul „pe vremea mea…”?
Nu
Fără a „înfiera trecutul ruşinos” sau „prezentul vulcanic”, comparaţi şcoala de dinaintea revoluţiei cu cea de după. Mai este profesorul contemporan un model? Mai este elevul contemporan un elev?
Da
Se spune: „elevii nu mai învaţă deloc. Nu mai există respect. Nu mai există ruşine. Tineretul nu mai are nimic sfânt”. Comentaţi, vă rugăm?
Cine spune aşa ceva este bolnav şi trebuie să se trateze urgent. Boala se cheamă prostie şi se manifestă numai în forme acute. Elevii învaţă dacă au de la cine, respectă dacă au pe cine, sunt ruşinoşi dacă au de ce, iar a avea ceva sfânt este o chestiune intimă şi nu se comentează.
Care vă este percepţia privind învăţământul rural? Cine credeţi că îl poate resuscita?
Învăţământul rural nu trebuie să fie un handicap nici pentru dascăli şi nici pentru elevi. E mai lipsit de mijloace decât cel de la oraş dar are alte calităţi care, dacă sunt descoperite şi valorificate pot duce la rezultate spectaculoase. Pentru aceasta e necesar ca toată lumea să se ia în serios. Evident, singurii care pot schimba ceva în bine sau în rău sunt OAMENII.
Marile talente au părăsit ţara. Se pare că fenomenul nu este specific acestor vremuri. A rămâne sau a pleca?...
Marile talente nu părăsesc ţara. Ele pot părăsi un sistem care nu le permite să-şi manifeste geniul şi se duc acolo unde cred că acest lucru este posibil. De fapt, marile talente nu aparţin unei ţări, ele aparţin lumii şi de aceea gestul lor nu poate fi criticat. Dar ei sunt foarte puţini şi nu trebuie confundaţi cu „liber cugetătorii” de ocazie.
În filmele în care aţi jucat, în spectacole, în ceea ce regizaţi există şcoala? (În „Undeva în est” eraţi student, nu-i aşa?)
În tot ceea ce fac există ceva care se datorează şcolii prin care am trecut, dascălilor pe care i-am avut. De la unii am învăţat ce este bine să fac, iar de la alţii, ceea ce trebuie să evit să fac. Le sunt dator şi unora şi altora. Dar, în mod special, sunt câţiva oameni care mi-au slujit drept model (vorbesc de dascăli), pe care i-am iubit şi care m-au îndreptat spre ceea ce sunt.
Nu îi voi numi pentru că nu au nevoie de reverenţa mea. Cred că întâlnirea cu ei a fost ceea ce numim destin şi mă consider un norocos. Noroc a fost şi faptul că am început să fac film din al doilea an de IATC. Unul dintre elevii mei de care sunt foarte mândru a început la fel. Sper să continue mai bine decât am făcut-o eu. Adică să mă depăşească.
Ce înseamnă actorul aici, acum? Ce mai înseamnă arta? Cum se mai poate scăpa de sub kitsch?
E greu să răspund la întrebare pentru că nu pot să fiu obiectiv. Eu mă simt important prin ceea ce fac, chiar dacă aprecierea celor din jur nu mai e atât de mare. În general, omul obişnuit nu ajunge la teatru sau în sala de cinema prea des. Cei mai mulţi se mulţumesc cu ceea ce văd la televizor şi nu se prea deranjează să caute şi altceva. Televizorul şi, mai nou, internetul sunt pe cale să ştranguleze spectacolul de teatru şi filmul de artă. Lucrurile de calitate ajung greu la publicul larg sau publicul la ele. Omului modern i se fură – prin diverse mijloace – timpul. Ori, pentru artă trebuie să ai timp, dispoziţie. Ea a fost înlocuită cu un tip de divertisment uşor şi repede consumabil, promovat de televiziunile comerciale în goana după clienţi, pentru diversele produse şi servicii cărora le fac reclamă şi, astfel câştigă bani. Oamenii, în general nu se mai diferenţiază prin calităţile lor ci prin conturile bancare. E o confuzie care poate deveni extrem de periculoasă. Arta este vulnerabilă în acest context. Visul meu este să deschid o şcoală de spectatori ai cărei absolvenţi să poată să aprecieze un spectacol de teatru sau un film.
…iar mesajul dumneavoastră pentru elevii şi profesorii începutului de mileniu este…
Purtaţi-vă crucea cu demnitate!
Interviu realizat de Cătălin Mîinescu şi publicat în Observator de Olt, nr. 93/ 6 martie 2007
Ce a însemnat şi ce înseamnă şcoala pentru Constantin Florescu?
Şcoala, pentru mine, înseamnă doua lucruri: primul din ele – o instituţie. Al doilea – viaţa.
Ca instituţie, şcoala a fost un lung şir de etape, obligatoriu de parcurs pentru a-mi atinge scopurile. Fiind ezitant din fire şi nu tocmai docil, am schimbat vreo trei licee, trei facultăţi, dintre care am terminat doua şi, dacă voi crede că este necesar, voi fi din nou student.
Ca viaţă, şcoala este comparabilă cu un fluid (ca apa sau aerul) care curge permanent prin mine şi, dacă s-ar opri, eu nu aş mai exista. Am extrem de multă disponibilitate de a învăţa şi de a dărui învăţătură. Probabil că asta mi se trage de la faptul ca părinţii mei au fost amândoi învăţători (cea mai nobilă meserie din lume) şi i-am admirat şi am înţeles mai târziu pentru ce îi admir şi îi imit aşa cum mă pricep mai bine.
Se întâmplă să folosiţi cu interlocutorii expresii de genul „pe vremea mea…”?
Nu
Fără a „înfiera trecutul ruşinos” sau „prezentul vulcanic”, comparaţi şcoala de dinaintea revoluţiei cu cea de după. Mai este profesorul contemporan un model? Mai este elevul contemporan un elev?
Da
Se spune: „elevii nu mai învaţă deloc. Nu mai există respect. Nu mai există ruşine. Tineretul nu mai are nimic sfânt”. Comentaţi, vă rugăm?
Cine spune aşa ceva este bolnav şi trebuie să se trateze urgent. Boala se cheamă prostie şi se manifestă numai în forme acute. Elevii învaţă dacă au de la cine, respectă dacă au pe cine, sunt ruşinoşi dacă au de ce, iar a avea ceva sfânt este o chestiune intimă şi nu se comentează.
Care vă este percepţia privind învăţământul rural? Cine credeţi că îl poate resuscita?
Învăţământul rural nu trebuie să fie un handicap nici pentru dascăli şi nici pentru elevi. E mai lipsit de mijloace decât cel de la oraş dar are alte calităţi care, dacă sunt descoperite şi valorificate pot duce la rezultate spectaculoase. Pentru aceasta e necesar ca toată lumea să se ia în serios. Evident, singurii care pot schimba ceva în bine sau în rău sunt OAMENII.
Marile talente au părăsit ţara. Se pare că fenomenul nu este specific acestor vremuri. A rămâne sau a pleca?...
Marile talente nu părăsesc ţara. Ele pot părăsi un sistem care nu le permite să-şi manifeste geniul şi se duc acolo unde cred că acest lucru este posibil. De fapt, marile talente nu aparţin unei ţări, ele aparţin lumii şi de aceea gestul lor nu poate fi criticat. Dar ei sunt foarte puţini şi nu trebuie confundaţi cu „liber cugetătorii” de ocazie.
În filmele în care aţi jucat, în spectacole, în ceea ce regizaţi există şcoala? (În „Undeva în est” eraţi student, nu-i aşa?)
În tot ceea ce fac există ceva care se datorează şcolii prin care am trecut, dascălilor pe care i-am avut. De la unii am învăţat ce este bine să fac, iar de la alţii, ceea ce trebuie să evit să fac. Le sunt dator şi unora şi altora. Dar, în mod special, sunt câţiva oameni care mi-au slujit drept model (vorbesc de dascăli), pe care i-am iubit şi care m-au îndreptat spre ceea ce sunt.
Nu îi voi numi pentru că nu au nevoie de reverenţa mea. Cred că întâlnirea cu ei a fost ceea ce numim destin şi mă consider un norocos. Noroc a fost şi faptul că am început să fac film din al doilea an de IATC. Unul dintre elevii mei de care sunt foarte mândru a început la fel. Sper să continue mai bine decât am făcut-o eu. Adică să mă depăşească.
Ce înseamnă actorul aici, acum? Ce mai înseamnă arta? Cum se mai poate scăpa de sub kitsch?
E greu să răspund la întrebare pentru că nu pot să fiu obiectiv. Eu mă simt important prin ceea ce fac, chiar dacă aprecierea celor din jur nu mai e atât de mare. În general, omul obişnuit nu ajunge la teatru sau în sala de cinema prea des. Cei mai mulţi se mulţumesc cu ceea ce văd la televizor şi nu se prea deranjează să caute şi altceva. Televizorul şi, mai nou, internetul sunt pe cale să ştranguleze spectacolul de teatru şi filmul de artă. Lucrurile de calitate ajung greu la publicul larg sau publicul la ele. Omului modern i se fură – prin diverse mijloace – timpul. Ori, pentru artă trebuie să ai timp, dispoziţie. Ea a fost înlocuită cu un tip de divertisment uşor şi repede consumabil, promovat de televiziunile comerciale în goana după clienţi, pentru diversele produse şi servicii cărora le fac reclamă şi, astfel câştigă bani. Oamenii, în general nu se mai diferenţiază prin calităţile lor ci prin conturile bancare. E o confuzie care poate deveni extrem de periculoasă. Arta este vulnerabilă în acest context. Visul meu este să deschid o şcoală de spectatori ai cărei absolvenţi să poată să aprecieze un spectacol de teatru sau un film.
…iar mesajul dumneavoastră pentru elevii şi profesorii începutului de mileniu este…
Purtaţi-vă crucea cu demnitate!
Interviu realizat de Cătălin Mîinescu şi publicat în Observator de Olt, nr. 93/ 6 martie 2007
vineri, 15 februarie 2008
Reflecţii pe malul apei…
Există oameni care plâng în timp ce râd şi care râd în timp ce plâng.
Există oameni care culeg roadele înainte de a se coace şi oameni care aruncă pietre în pomul plin.
Sunt oameni care îngăduie siluirea auzului, a graiului şi a adevărului.
Sunt oameni care îşi împletesc cunună din flori proaspete, rupte din corola de minuni a lumii.
Există oameni pentru care firescul este anormal, iar categoricul este profund interpretabil.
Există oameni care complică lucrurile simple.
Există oameni care simplifică lucrurile complicate.
Sunt oameni care abuzează de „eu am un principiu”.
Oameni care adaugă o virgulă după fiecare propoziţie.
Există oameni pentru care a fi bun înseamnă a vorbi despre asta şi despre bunătate şi despre cât de răi sunt alţii.
Există oameni care dau pentru că nu vor să rămână datori, pentru că nu vor să depindă de nimeni.
Există oameni care vorbesc atunci când nu au nimic de spus.
Sunt oameni care nu plâng niciodată, care nu îşi rostesc numele şi cărora le este teamă de trecutul lor. Atât de teamă că nu îşi întorc privirea nici în urmă nici spre propria umbră. Atât de teamă că alunecă pe lângă ziduri ca o iederă neagră, fără rădăcini şi fără roade. Atât de neagră că zidul nu pare niciodată văruit. Atât de nevăruit că ajungi să crezi că nu a fost niciodată altfel…
Apărut în Observator de Olt, nr. 98/ 2007
Există oameni care culeg roadele înainte de a se coace şi oameni care aruncă pietre în pomul plin.
Sunt oameni care îngăduie siluirea auzului, a graiului şi a adevărului.
Sunt oameni care îşi împletesc cunună din flori proaspete, rupte din corola de minuni a lumii.
Există oameni pentru care firescul este anormal, iar categoricul este profund interpretabil.
Există oameni care complică lucrurile simple.
Există oameni care simplifică lucrurile complicate.
Sunt oameni care abuzează de „eu am un principiu”.
Oameni care adaugă o virgulă după fiecare propoziţie.
Există oameni pentru care a fi bun înseamnă a vorbi despre asta şi despre bunătate şi despre cât de răi sunt alţii.
Există oameni care dau pentru că nu vor să rămână datori, pentru că nu vor să depindă de nimeni.
Există oameni care vorbesc atunci când nu au nimic de spus.
Sunt oameni care nu plâng niciodată, care nu îşi rostesc numele şi cărora le este teamă de trecutul lor. Atât de teamă că nu îşi întorc privirea nici în urmă nici spre propria umbră. Atât de teamă că alunecă pe lângă ziduri ca o iederă neagră, fără rădăcini şi fără roade. Atât de neagră că zidul nu pare niciodată văruit. Atât de nevăruit că ajungi să crezi că nu a fost niciodată altfel…
Apărut în Observator de Olt, nr. 98/ 2007
Învăţământul românesc sau şcoala modernă fără copii
Nu poţi vorbi acum despre învăţământul românesc decât cu tristeţe. Şi dacă mai faci parte şi din sistem, e inevitabil să nu laşi privirea în pământ când recunoşti acest lucru...
În pragul colapsului, pe buza prăpastiei, la marginea societăţii, în cădere liberă – sunt câteva caracterizări obişnuite cu care ne-am obişnuit nesperat, nemeritat, dureros...
Nu o să încercăm o altă analiză în termeni statistici sau din punct de vedere al standardelor aduse cu lopata din ţările care nu au nimic comun cu a noastră – acest lucru îl fac destul de des „analişti frumos vorbitori de pe scaun”, oameni care au citit prin presă despre învăţământul românesc şi care se bazează pe o intuiţie (aproape clar-viziune) generatoare de judecăţi de valoare cu puteri axiomatice. Astfel, alăturăm listei de domenii în care românul este specialist şi învăţământul (pe listă erau la loc de frunte fotbalul, agricultura, mecanica auto, politica).
De la convingerea cvasi-generală că oricine poate să fie profesor, că e foarte simplu să-ţi expui cunoştinţele în faţa unui auditoriu care te va asculta mut de uimire (dacă discursul este împănat cu întrebări de genul: „care este cel mai mare vârf al pământului?” sau „ce spune legea lui Ohm?” admiraţia auditorului ar trebui să atingă culmi de neimaginat...) şi până la etalarea nonşalantă a unor teorii bazate pe îndelungi monologuri în faţa oglinzii sau a subalternilor care aplaudă voios şi ritmic, iată plaja manifestărilor privind învăţământul – evident, totul bazat pe adânci frustrări din copilăria în care părinţii îi obligau să meargă la şcoală...
Ceea ce nu se înţelege (de aproape douăzeci de ani...) este faptul că nu de analize este nevoie, nu de statistici şi, mai ales, nu de monolog! Învăţământul lucrează cu suflete. Mai mult decât atât: cu suflete de copii! Iar când este vorba despre suflet, când este vorba despre psihic nimic nu se mai derulează după clasicul „cauză-efect”. Nu aşa trebuie lucrat!
78%, 23%, buni, răi, promovaţi, olimpici, teste naţionale, teze naţionale, gata!
Să o luăm sistematic!
Statisticile sunt un instrument diabolic de manipulare şi de modelare instantanee a comportamentelor. Departe de a fi indicatori de performanţă, statisticile îşi îndeplinesc rolul de sinteză şi de sentinţă. Dacă ele nu ar fi, rapoartele ar deveni mult mai lungi, mai documentate şi mai umane – dar asta ar însemna timp, resurse, implicare...
Aracipurile sunt pline de răceală, sunt seci şi nerelevante. În plus, au ca model o ţară atât de departe de România că ei nu ştiu nici dacă avem curent electric nici dacă folosim clădiri special amenajate (adică şcoli) sau ne adunăm în grupuri sub un pom şi mâzgălim în ţărână cu un băţ... Este foarte clar că trebuie să evaluăm ceea ce se întâmplă şi poate că se impune existenţa unui judecător imparţial. Dar ar fi bine ca acesta să vorbească aceeaşi limbă ca noi! Căci dacă ceva este bun pentru România, el poate să nu fie potrivit Africii sau Scoţiei. Concluzie: sistemul nu tolerează procedeul copy/paste. (motorul de Mercedes nu merge la Dacie!)
Programele – vulturii care trebuie înghiţiţi de către puii de vrabie!
Pe acestea nu le-au copiat cei care copiază... Continuăm să transmitem informaţie fără limite şi fără utilitate. Nu numai că nu le vor folosi ecuaţiile, sistemele osoase sau interminabilele comentarii literare atunci când vor culege căpşunile altora dar nici viaţa lor nu se va opri dacă nu vor şti să reproducă instantaneu interminabilele liste de formule trigonometrice... Programa nu mai corespunde vremurilor (uneori credem că nici noi nu mai corespundem vremurilor...). Că este extrem de încărcată, nici asta nu ar fi o problemă dacă s-ar şti ce treuie evaluat, cât merită asimilat de către copii, cu ce trebuie să rămână ei după absolvire?
Mereu s-a neglijat un lucru esenţial (încălcându-se astfel legea – pentru a câta oară?...): idealul educaţional românesc nu prevede promovarea examenelor care, de altfel nu sunt obligatorii! Noi trebuie să oferim toate tipurile de educaţie: gospodărească, civică, morală, pentru viaţa de familie, sanitară, estetică, artistică, religioasă, etc. Şi ne întrebăm: când vom respecta leagea asigurând educaţia copiilor noştri dacă trebuie să galopăm prin materia (în care nu mai credem de mult!) doar ca să putem semna în condică parcurgerea ei, chiar dacă acest lucru se întâmplă cu preţul bulversării întregului sistem de valori al elevilor? Când vom putea merge în biserică să predăm religia acolo unde este normal, când vom merge la un muzeu de artă, de istorie, la o grădină botanică fără să „pierdem materia” şi fără să recuperăm într-o sâmbătă?
Este interesant faptul că, din când în când vine o adresă oficială „în teritoriu” în care suntem solicitaţi să emitem păreri privind curriculumul. Unii chiar răspund – desigur că sunt ori poeţi , ori debutanţi... La ultima ni se cerea să spunem ce teme să se scoată din programă. Şi cum noi credem că nu aşa se face, că nu poţi scoate cărămizi dintr-un zid şi acesta să rămână în picioare, că trebuie regândit totul, că există o coerenţă pe care trebuie să o îndeplinească, nu am răspuns la cerere. O fi rău?
Evaluarea este modul în care unii îşi leagă numele de istoria tumultoasă şi searbădă a învăţământului ultimilor ani – sau, să ne ierte Dumnezeu dar de la noi, de aici aşa se vede!... Cum evaluăm este o problemă care ar trebui ridicată după ce stabilim ce evaluăm.
Condiţiile din şcoli sunt hotărâtoare pentru nivelul învăţământului doar în cazurile extreme (aşa credem noi) şi anume: şcoli unde plouă, şcoli la care se ajunge după un lung drum pe jos, şcoli care nu corespund nici celor mai mari indulgenţe. Dar astea sunt cazuri rare. Nici noi nu vom aluneca la extreme: nu vom spune că „pe vremea noastră nu aveam atâtea ca acum” şi nici că „prea multe calculatoare nu aduc progresul ci blazarea”. Cert este că odată cu gradul de civilizaţie creşte şi îndepărtarea omului de bine, că, aşa cum spunea strălucitul nostru Caragiale, „duşmanul binelui este mai-binele”.
Aşadar... Veţi trage cu ochiul spre sfârşitul acestor rânduri, iar cu gândul veţi căuta „soluţiile”...
E mult mai simplu decât credem!
Soluţia este sufletul copilului, suflet pe care nu-l mai vedem, nu-l mai auzim, nu-l mai înţelegem. Nu întâmplător a spus Iisus „lăsaţi copiii să vină la mine!”. Iar noi, cu tot ceea ce se întâmplă în exteriorul şi, mai ales în interiorul sistemului, îl îndepărtăm pe copil, îl îmbrâncim către o lume rece în care nu există decât două nuanţe de gri: alb şi negru!
Nu le mai dăm nimic din ceea ce aşteaptă, din ceea ce le place. În plus, le schimonosim copilăria cu pilde despre ce făceam noi „pe vremea noastră”...
Şi asta sistematic şi de foarte mult timp; căci nimic nu devine brusc ci în timp, încet, ca rugina... Ca bătrâneţea...
Haideţi să-i întrebăm ce vor, ce aşteaptă de la noi, de la şcoală şi de la societate. Să compunem platforme politice, electorale după vorbele copiilor, pentru ei. Şi să-i lăsăm să ne judece şi să ne osândească acolo unde ne comportăm cu ei aşa cum nici nouă nu ne-a plăcut când am fost ca ei...
Haideţi să schimbăm ceva în acest prag de Apocalipsă! Cu toţii!
Apărut în Tribuina Învăţământului nr. 935/ 4-10 fevr. 2008
În pragul colapsului, pe buza prăpastiei, la marginea societăţii, în cădere liberă – sunt câteva caracterizări obişnuite cu care ne-am obişnuit nesperat, nemeritat, dureros...
Nu o să încercăm o altă analiză în termeni statistici sau din punct de vedere al standardelor aduse cu lopata din ţările care nu au nimic comun cu a noastră – acest lucru îl fac destul de des „analişti frumos vorbitori de pe scaun”, oameni care au citit prin presă despre învăţământul românesc şi care se bazează pe o intuiţie (aproape clar-viziune) generatoare de judecăţi de valoare cu puteri axiomatice. Astfel, alăturăm listei de domenii în care românul este specialist şi învăţământul (pe listă erau la loc de frunte fotbalul, agricultura, mecanica auto, politica).
De la convingerea cvasi-generală că oricine poate să fie profesor, că e foarte simplu să-ţi expui cunoştinţele în faţa unui auditoriu care te va asculta mut de uimire (dacă discursul este împănat cu întrebări de genul: „care este cel mai mare vârf al pământului?” sau „ce spune legea lui Ohm?” admiraţia auditorului ar trebui să atingă culmi de neimaginat...) şi până la etalarea nonşalantă a unor teorii bazate pe îndelungi monologuri în faţa oglinzii sau a subalternilor care aplaudă voios şi ritmic, iată plaja manifestărilor privind învăţământul – evident, totul bazat pe adânci frustrări din copilăria în care părinţii îi obligau să meargă la şcoală...
Ceea ce nu se înţelege (de aproape douăzeci de ani...) este faptul că nu de analize este nevoie, nu de statistici şi, mai ales, nu de monolog! Învăţământul lucrează cu suflete. Mai mult decât atât: cu suflete de copii! Iar când este vorba despre suflet, când este vorba despre psihic nimic nu se mai derulează după clasicul „cauză-efect”. Nu aşa trebuie lucrat!
78%, 23%, buni, răi, promovaţi, olimpici, teste naţionale, teze naţionale, gata!
Să o luăm sistematic!
Statisticile sunt un instrument diabolic de manipulare şi de modelare instantanee a comportamentelor. Departe de a fi indicatori de performanţă, statisticile îşi îndeplinesc rolul de sinteză şi de sentinţă. Dacă ele nu ar fi, rapoartele ar deveni mult mai lungi, mai documentate şi mai umane – dar asta ar însemna timp, resurse, implicare...
Aracipurile sunt pline de răceală, sunt seci şi nerelevante. În plus, au ca model o ţară atât de departe de România că ei nu ştiu nici dacă avem curent electric nici dacă folosim clădiri special amenajate (adică şcoli) sau ne adunăm în grupuri sub un pom şi mâzgălim în ţărână cu un băţ... Este foarte clar că trebuie să evaluăm ceea ce se întâmplă şi poate că se impune existenţa unui judecător imparţial. Dar ar fi bine ca acesta să vorbească aceeaşi limbă ca noi! Căci dacă ceva este bun pentru România, el poate să nu fie potrivit Africii sau Scoţiei. Concluzie: sistemul nu tolerează procedeul copy/paste. (motorul de Mercedes nu merge la Dacie!)
Programele – vulturii care trebuie înghiţiţi de către puii de vrabie!
Pe acestea nu le-au copiat cei care copiază... Continuăm să transmitem informaţie fără limite şi fără utilitate. Nu numai că nu le vor folosi ecuaţiile, sistemele osoase sau interminabilele comentarii literare atunci când vor culege căpşunile altora dar nici viaţa lor nu se va opri dacă nu vor şti să reproducă instantaneu interminabilele liste de formule trigonometrice... Programa nu mai corespunde vremurilor (uneori credem că nici noi nu mai corespundem vremurilor...). Că este extrem de încărcată, nici asta nu ar fi o problemă dacă s-ar şti ce treuie evaluat, cât merită asimilat de către copii, cu ce trebuie să rămână ei după absolvire?
Mereu s-a neglijat un lucru esenţial (încălcându-se astfel legea – pentru a câta oară?...): idealul educaţional românesc nu prevede promovarea examenelor care, de altfel nu sunt obligatorii! Noi trebuie să oferim toate tipurile de educaţie: gospodărească, civică, morală, pentru viaţa de familie, sanitară, estetică, artistică, religioasă, etc. Şi ne întrebăm: când vom respecta leagea asigurând educaţia copiilor noştri dacă trebuie să galopăm prin materia (în care nu mai credem de mult!) doar ca să putem semna în condică parcurgerea ei, chiar dacă acest lucru se întâmplă cu preţul bulversării întregului sistem de valori al elevilor? Când vom putea merge în biserică să predăm religia acolo unde este normal, când vom merge la un muzeu de artă, de istorie, la o grădină botanică fără să „pierdem materia” şi fără să recuperăm într-o sâmbătă?
Este interesant faptul că, din când în când vine o adresă oficială „în teritoriu” în care suntem solicitaţi să emitem păreri privind curriculumul. Unii chiar răspund – desigur că sunt ori poeţi , ori debutanţi... La ultima ni se cerea să spunem ce teme să se scoată din programă. Şi cum noi credem că nu aşa se face, că nu poţi scoate cărămizi dintr-un zid şi acesta să rămână în picioare, că trebuie regândit totul, că există o coerenţă pe care trebuie să o îndeplinească, nu am răspuns la cerere. O fi rău?
Evaluarea este modul în care unii îşi leagă numele de istoria tumultoasă şi searbădă a învăţământului ultimilor ani – sau, să ne ierte Dumnezeu dar de la noi, de aici aşa se vede!... Cum evaluăm este o problemă care ar trebui ridicată după ce stabilim ce evaluăm.
Condiţiile din şcoli sunt hotărâtoare pentru nivelul învăţământului doar în cazurile extreme (aşa credem noi) şi anume: şcoli unde plouă, şcoli la care se ajunge după un lung drum pe jos, şcoli care nu corespund nici celor mai mari indulgenţe. Dar astea sunt cazuri rare. Nici noi nu vom aluneca la extreme: nu vom spune că „pe vremea noastră nu aveam atâtea ca acum” şi nici că „prea multe calculatoare nu aduc progresul ci blazarea”. Cert este că odată cu gradul de civilizaţie creşte şi îndepărtarea omului de bine, că, aşa cum spunea strălucitul nostru Caragiale, „duşmanul binelui este mai-binele”.
Aşadar... Veţi trage cu ochiul spre sfârşitul acestor rânduri, iar cu gândul veţi căuta „soluţiile”...
E mult mai simplu decât credem!
Soluţia este sufletul copilului, suflet pe care nu-l mai vedem, nu-l mai auzim, nu-l mai înţelegem. Nu întâmplător a spus Iisus „lăsaţi copiii să vină la mine!”. Iar noi, cu tot ceea ce se întâmplă în exteriorul şi, mai ales în interiorul sistemului, îl îndepărtăm pe copil, îl îmbrâncim către o lume rece în care nu există decât două nuanţe de gri: alb şi negru!
Nu le mai dăm nimic din ceea ce aşteaptă, din ceea ce le place. În plus, le schimonosim copilăria cu pilde despre ce făceam noi „pe vremea noastră”...
Şi asta sistematic şi de foarte mult timp; căci nimic nu devine brusc ci în timp, încet, ca rugina... Ca bătrâneţea...
Haideţi să-i întrebăm ce vor, ce aşteaptă de la noi, de la şcoală şi de la societate. Să compunem platforme politice, electorale după vorbele copiilor, pentru ei. Şi să-i lăsăm să ne judece şi să ne osândească acolo unde ne comportăm cu ei aşa cum nici nouă nu ne-a plăcut când am fost ca ei...
Haideţi să schimbăm ceva în acest prag de Apocalipsă! Cu toţii!
Apărut în Tribuina Învăţământului nr. 935/ 4-10 fevr. 2008
Manifest paranoic într-o piaţă goală plină de oameni
…dacă a căuta vinovaţi este o boală sau doar o manie, dacă statisticile sunt o pârghie pentru a manipula sau doar un inofensiv criteriu al evaluării, dacă oamenii sunt răi sau doar copleşiţi de cotidianul omenesc mai mult sau mai puţin justificat, acestea sunt lucruri pe care nu le vom ştii, poate, niciodată sau, în cazul în care adevărul ni s-ar arăta (deşi „nu noi să stăpânim adevărul!”) nu cred că ar avea influenţă hotărâtoare asupra căderii în care omul şi viaţa sa sunt antrenate…
Se spune că e necesară întoarcerea la cauze pentru a putea trata efectele. Deşi există teorii care susţin că, atunci când este vorba despre psihicul uman, nimic nu se mai desfăşoară după clasicul „cauză-efect”, reacţiile nefiind rezultatul evenimentului aparent ci al modului de a fi, de a gândi al fiecăruia, declanşat de evenimentul respectiv.
Teoriile sunt multe, există oameni care sunt plătiţi pentru a gândi la ele şi, cu siguranţă sunt lucruri interesante în orice.
Dar întotdeauna rămâne misterul şi singura explicaţie care se naşte este în jurul lui Dumnezeu.
Îndepărtarea noastră de El, voită sau nu, asumată sau nu duce la chaosul limbilor, la fuga bezmetică înspre nicăieri; la durerea de fiecare zi şi fiecare noapte din suflet…
Ne mărturisim neajunsurile materiale, persecuţia la care ne supun vrăjmaşii, iertarea pe care o împărţim cu generozitate greşiţilor noştri, îndoiala faţă de şarpele crescut la sân. O lume întreagă este nejustificat cu ochii pe noi, sunt judecători la fiecare pas, sunt capcane şi arme aţintite asupră-ne la fiecare colţ, după fiecare copac! De fapt sunt atât de mulţi copaci că nu ne mai întrebăm dacă este şi pădurea prin apropiere…
Şi din toate acestea răzbate murmurul scrâşnit prin care reproşăm neimplicarea Lui în rezolvarea unor probleme care nu sunt ale Sale, care nu sunt din cauza Sa!
Ne plângem de milă. Şi apoi nu doar găsim explicaţii rezonabile tuturor faptelor noastre ci ne încurajăm în „a nu fi proşti”, în a nu-i lăsă pe „ceilalţi” să ne „calce în picioare”… Adică întorsul obrazului este dovada prostiei care ne împiedică să progresăm; adică „iubeşte-ţi aproapele” înseamnă cel mult copilul, căci nu se pune problema de soţie, de soacră nici nu poate fi vorba, iar ceilalţi, „ceilalţi sunt Infernul”!
NU!
Haideţi să ne oprim până nu ne va copleşi cu totul această ceaţă paranoică asupra ochilor noştri! Haideţi să ne schimbăm dintele pe încă un ochi!
Haideţi să începem să ne cântărim cu atenţie fiecare cuvânt căci vorbele dor ca orice violenţă şi pot lăsa urme mai adânci decât ale fierului înroşit…
Haideţi să iertăm şi să uităm!
Haideţi să trăim!
Se spune că e necesară întoarcerea la cauze pentru a putea trata efectele. Deşi există teorii care susţin că, atunci când este vorba despre psihicul uman, nimic nu se mai desfăşoară după clasicul „cauză-efect”, reacţiile nefiind rezultatul evenimentului aparent ci al modului de a fi, de a gândi al fiecăruia, declanşat de evenimentul respectiv.
Teoriile sunt multe, există oameni care sunt plătiţi pentru a gândi la ele şi, cu siguranţă sunt lucruri interesante în orice.
Dar întotdeauna rămâne misterul şi singura explicaţie care se naşte este în jurul lui Dumnezeu.
Îndepărtarea noastră de El, voită sau nu, asumată sau nu duce la chaosul limbilor, la fuga bezmetică înspre nicăieri; la durerea de fiecare zi şi fiecare noapte din suflet…
Ne mărturisim neajunsurile materiale, persecuţia la care ne supun vrăjmaşii, iertarea pe care o împărţim cu generozitate greşiţilor noştri, îndoiala faţă de şarpele crescut la sân. O lume întreagă este nejustificat cu ochii pe noi, sunt judecători la fiecare pas, sunt capcane şi arme aţintite asupră-ne la fiecare colţ, după fiecare copac! De fapt sunt atât de mulţi copaci că nu ne mai întrebăm dacă este şi pădurea prin apropiere…
Şi din toate acestea răzbate murmurul scrâşnit prin care reproşăm neimplicarea Lui în rezolvarea unor probleme care nu sunt ale Sale, care nu sunt din cauza Sa!
Ne plângem de milă. Şi apoi nu doar găsim explicaţii rezonabile tuturor faptelor noastre ci ne încurajăm în „a nu fi proşti”, în a nu-i lăsă pe „ceilalţi” să ne „calce în picioare”… Adică întorsul obrazului este dovada prostiei care ne împiedică să progresăm; adică „iubeşte-ţi aproapele” înseamnă cel mult copilul, căci nu se pune problema de soţie, de soacră nici nu poate fi vorba, iar ceilalţi, „ceilalţi sunt Infernul”!
NU!
Haideţi să ne oprim până nu ne va copleşi cu totul această ceaţă paranoică asupra ochilor noştri! Haideţi să ne schimbăm dintele pe încă un ochi!
Haideţi să începem să ne cântărim cu atenţie fiecare cuvânt căci vorbele dor ca orice violenţă şi pot lăsa urme mai adânci decât ale fierului înroşit…
Haideţi să iertăm şi să uităm!
Haideţi să trăim!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
