Învăţământul românesc sau şcoala modernă fără copii

Nu poţi vorbi acum despre învăţământul românesc decât cu tristeţe. Şi dacă mai faci parte şi din sistem, e inevitabil să nu laşi privirea în pământ când recunoşti acest lucru...
În pragul colapsului, pe buza prăpastiei, la marginea societăţii, în cădere liberă – sunt câteva caracterizări obişnuite cu care ne-am obişnuit nesperat, nemeritat, dureros...

Nu o să încercăm o altă analiză în termeni statistici sau din punct de vedere al standardelor aduse cu lopata din ţările care nu au nimic comun cu a noastră – acest lucru îl fac destul de des „analişti frumos vorbitori de pe scaun”, oameni care au citit prin presă despre învăţământul românesc şi care se bazează pe o intuiţie (aproape clar-viziune) generatoare de judecăţi de valoare cu puteri axiomatice. Astfel, alăturăm listei de domenii în care românul este specialist şi învăţământul (pe listă erau la loc de frunte fotbalul, agricultura, mecanica auto, politica).
De la convingerea cvasi-generală că oricine poate să fie profesor, că e foarte simplu să-ţi expui cunoştinţele în faţa unui auditoriu care te va asculta mut de uimire (dacă discursul este împănat cu întrebări de genul: „care este cel mai mare vârf al pământului?” sau „ce spune legea lui Ohm?” admiraţia auditorului ar trebui să atingă culmi de neimaginat...) şi până la etalarea nonşalantă a unor teorii bazate pe îndelungi monologuri în faţa oglinzii sau a subalternilor care aplaudă voios şi ritmic, iată plaja manifestărilor privind învăţământul – evident, totul bazat pe adânci frustrări din copilăria în care părinţii îi obligau să meargă la şcoală...

Ceea ce nu se înţelege (de aproape douăzeci de ani...) este faptul că nu de analize este nevoie, nu de statistici şi, mai ales, nu de monolog! Învăţământul lucrează cu suflete. Mai mult decât atât: cu suflete de copii! Iar când este vorba despre suflet, când este vorba despre psihic nimic nu se mai derulează după clasicul „cauză-efect”. Nu aşa trebuie lucrat!
78%, 23%, buni, răi, promovaţi, olimpici, teste naţionale, teze naţionale, gata!
Să o luăm sistematic!
Statisticile sunt un instrument diabolic de manipulare şi de modelare instantanee a comportamentelor. Departe de a fi indicatori de performanţă, statisticile îşi îndeplinesc rolul de sinteză şi de sentinţă. Dacă ele nu ar fi, rapoartele ar deveni mult mai lungi, mai documentate şi mai umane – dar asta ar însemna timp, resurse, implicare...
Aracipurile sunt pline de răceală, sunt seci şi nerelevante. În plus, au ca model o ţară atât de departe de România că ei nu ştiu nici dacă avem curent electric nici dacă folosim clădiri special amenajate (adică şcoli) sau ne adunăm în grupuri sub un pom şi mâzgălim în ţărână cu un băţ... Este foarte clar că trebuie să evaluăm ceea ce se întâmplă şi poate că se impune existenţa unui judecător imparţial. Dar ar fi bine ca acesta să vorbească aceeaşi limbă ca noi! Căci dacă ceva este bun pentru România, el poate să nu fie potrivit Africii sau Scoţiei. Concluzie: sistemul nu tolerează procedeul copy/paste. (motorul de Mercedes nu merge la Dacie!)
Programele – vulturii care trebuie înghiţiţi de către puii de vrabie!
Pe acestea nu le-au copiat cei care copiază... Continuăm să transmitem informaţie fără limite şi fără utilitate. Nu numai că nu le vor folosi ecuaţiile, sistemele osoase sau interminabilele comentarii literare atunci când vor culege căpşunile altora dar nici viaţa lor nu se va opri dacă nu vor şti să reproducă instantaneu interminabilele liste de formule trigonometrice... Programa nu mai corespunde vremurilor (uneori credem că nici noi nu mai corespundem vremurilor...). Că este extrem de încărcată, nici asta nu ar fi o problemă dacă s-ar şti ce treuie evaluat, cât merită asimilat de către copii, cu ce trebuie să rămână ei după absolvire?
Mereu s-a neglijat un lucru esenţial (încălcându-se astfel legea – pentru a câta oară?...): idealul educaţional românesc nu prevede promovarea examenelor care, de altfel nu sunt obligatorii! Noi trebuie să oferim toate tipurile de educaţie: gospodărească, civică, morală, pentru viaţa de familie, sanitară, estetică, artistică, religioasă, etc. Şi ne întrebăm: când vom respecta leagea asigurând educaţia copiilor noştri dacă trebuie să galopăm prin materia (în care nu mai credem de mult!) doar ca să putem semna în condică parcurgerea ei, chiar dacă acest lucru se întâmplă cu preţul bulversării întregului sistem de valori al elevilor? Când vom putea merge în biserică să predăm religia acolo unde este normal, când vom merge la un muzeu de artă, de istorie, la o grădină botanică fără să „pierdem materia” şi fără să recuperăm într-o sâmbătă?
Este interesant faptul că, din când în când vine o adresă oficială „în teritoriu” în care suntem solicitaţi să emitem păreri privind curriculumul. Unii chiar răspund – desigur că sunt ori poeţi , ori debutanţi... La ultima ni se cerea să spunem ce teme să se scoată din programă. Şi cum noi credem că nu aşa se face, că nu poţi scoate cărămizi dintr-un zid şi acesta să rămână în picioare, că trebuie regândit totul, că există o coerenţă pe care trebuie să o îndeplinească, nu am răspuns la cerere. O fi rău?
Evaluarea este modul în care unii îşi leagă numele de istoria tumultoasă şi searbădă a învăţământului ultimilor ani – sau, să ne ierte Dumnezeu dar de la noi, de aici aşa se vede!... Cum evaluăm este o problemă care ar trebui ridicată după ce stabilim ce evaluăm.
Condiţiile din şcoli sunt hotărâtoare pentru nivelul învăţământului doar în cazurile extreme (aşa credem noi) şi anume: şcoli unde plouă, şcoli la care se ajunge după un lung drum pe jos, şcoli care nu corespund nici celor mai mari indulgenţe. Dar astea sunt cazuri rare. Nici noi nu vom aluneca la extreme: nu vom spune că „pe vremea noastră nu aveam atâtea ca acum” şi nici că „prea multe calculatoare nu aduc progresul ci blazarea”. Cert este că odată cu gradul de civilizaţie creşte şi îndepărtarea omului de bine, că, aşa cum spunea strălucitul nostru Caragiale, „duşmanul binelui este mai-binele”.
Aşadar... Veţi trage cu ochiul spre sfârşitul acestor rânduri, iar cu gândul veţi căuta „soluţiile”...
E mult mai simplu decât credem!
Soluţia este sufletul copilului, suflet pe care nu-l mai vedem, nu-l mai auzim, nu-l mai înţelegem. Nu întâmplător a spus Iisus „lăsaţi copiii să vină la mine!”. Iar noi, cu tot ceea ce se întâmplă în exteriorul şi, mai ales în interiorul sistemului, îl îndepărtăm pe copil, îl îmbrâncim către o lume rece în care nu există decât două nuanţe de gri: alb şi negru!
Nu le mai dăm nimic din ceea ce aşteaptă, din ceea ce le place. În plus, le schimonosim copilăria cu pilde despre ce făceam noi „pe vremea noastră”...
Şi asta sistematic şi de foarte mult timp; căci nimic nu devine brusc ci în timp, încet, ca rugina... Ca bătrâneţea...

Haideţi să-i întrebăm ce vor, ce aşteaptă de la noi, de la şcoală şi de la societate. Să compunem platforme politice, electorale după vorbele copiilor, pentru ei. Şi să-i lăsăm să ne judece şi să ne osândească acolo unde ne comportăm cu ei aşa cum nici nouă nu ne-a plăcut când am fost ca ei...
Haideţi să schimbăm ceva în acest prag de Apocalipsă! Cu toţii!

Apărut în Tribuina Învăţământului nr. 935/ 4-10 fevr. 2008