Manifest paranoic într-o piaţă goală plină de oameni

…dacă a căuta vinovaţi este o boală sau doar o manie, dacă statisticile sunt o pârghie pentru a manipula sau doar un inofensiv criteriu al evaluării, dacă oamenii sunt răi sau doar copleşiţi de cotidianul omenesc mai mult sau mai puţin justificat, acestea sunt lucruri pe care nu le vom ştii, poate, niciodată sau, în cazul în care adevărul ni s-ar arăta (deşi „nu noi să stăpânim adevărul!”) nu cred că ar avea influenţă hotărâtoare asupra căderii în care omul şi viaţa sa sunt antrenate…
Se spune că e necesară întoarcerea la cauze pentru a putea trata efectele. Deşi există teorii care susţin că, atunci când este vorba despre psihicul uman, nimic nu se mai desfăşoară după clasicul „cauză-efect”, reacţiile nefiind rezultatul evenimentului aparent ci al modului de a fi, de a gândi al fiecăruia, declanşat de evenimentul respectiv.
Teoriile sunt multe, există oameni care sunt plătiţi pentru a gândi la ele şi, cu siguranţă sunt lucruri interesante în orice.
Dar întotdeauna rămâne misterul şi singura explicaţie care se naşte este în jurul lui Dumnezeu.

Îndepărtarea noastră de El, voită sau nu, asumată sau nu duce la chaosul limbilor, la fuga bezmetică înspre nicăieri; la durerea de fiecare zi şi fiecare noapte din suflet…
Ne mărturisim neajunsurile materiale, persecuţia la care ne supun vrăjmaşii, iertarea pe care o împărţim cu generozitate greşiţilor noştri, îndoiala faţă de şarpele crescut la sân. O lume întreagă este nejustificat cu ochii pe noi, sunt judecători la fiecare pas, sunt capcane şi arme aţintite asupră-ne la fiecare colţ, după fiecare copac! De fapt sunt atât de mulţi copaci că nu ne mai întrebăm dacă este şi pădurea prin apropiere…
Şi din toate acestea răzbate murmurul scrâşnit prin care reproşăm neimplicarea Lui în rezolvarea unor probleme care nu sunt ale Sale, care nu sunt din cauza Sa!
Ne plângem de milă. Şi apoi nu doar găsim explicaţii rezonabile tuturor faptelor noastre ci ne încurajăm în „a nu fi proşti”, în a nu-i lăsă pe „ceilalţi” să ne „calce în picioare”… Adică întorsul obrazului este dovada prostiei care ne împiedică să progresăm; adică „iubeşte-ţi aproapele” înseamnă cel mult copilul, căci nu se pune problema de soţie, de soacră nici nu poate fi vorba, iar ceilalţi, „ceilalţi sunt Infernul”!

NU!

Haideţi să ne oprim până nu ne va copleşi cu totul această ceaţă paranoică asupra ochilor noştri! Haideţi să ne schimbăm dintele pe încă un ochi!
Haideţi să începem să ne cântărim cu atenţie fiecare cuvânt căci vorbele dor ca orice violenţă şi pot lăsa urme mai adânci decât ale fierului înroşit…
Haideţi să iertăm şi să uităm!
Haideţi să trăim!