Tristeţea despre care nu se vorbeşte

Undeva, între dealuri, într-o şcoală mică îngropată sub troiene, o mână de elevi pe jumătate îngheţaţi îşi spun rugăciunea întorşi către peretele dinspre miază-zi, cu palmele lipite şi cu ochii ­la icoana Maicii – un cor şoptit, molcom ca o apă de câmpie.
Încă o zi începe…

Ce uşor este să se vorbească despre învăţământul rural – mai ales dacă vorbele sunt, cu precădere cifre statistice. Ce uşor se termină un astfel de subiect când relatarea se face dintr-un birou… totul este clar, uniform şi se conformează regulilor general valabile – adică alb sau negru…

S-a scris foarte mult despre copiii de la ţară, despre profesorii de acolo, despre şcolile satelor şi comunelor. Avem vaga impresie că este genul de subiect evitat de către cititori – se dă pagina la un articol polemic sau la altul „mai interesant”, mai vesel. Oare simt ceva cei care citesc, oare ştiu ceva?
Despre acest lucru vrem să vorbim: despre tristeţea de la ţară…
[Trebuie precizat de la început că acest material este scris din experienţa celor câţiva ani buni de predat la ţară şi din informaţiile culese de la şcoli din mediul rural şi de la colegi profesori de acolo. n.n.]
Pentru tânărul profesor, tristeţea începe la prezentarea la post – aproape niciodată un astfel de post nu figurează într-o perspectivă pozitivă a unui tânăr. Aici este primul mare semn de întrebare. De unde această dezamăgire? De ce se crede că doar oraşul poate contura imaginea reuşitei profesionale? Credem că trebuie lucrat mult aici – profesorii care formează profesori, psihologii, profesorii viitori colegi ar trebui să se coalizeze şi să vorbească tinerilor despre faptul că primul pas în reuşita profesională este să-ţi placă meseria şi să o faci acolo, la locul tău de muncă. Şcoala de la ţară este un loc de muncă aşa cum sunt atâtea altele! Şi, cel mai important lucru – pe care, poate că nu-l auzim prea des – este că această şcoală este „ o altă lume”…
Dar, ceea ce este cu adevărat trist este viaţa copiilor de acolo! Acesta este cel mai greu lucru: să le vezi ochii obosiţi în fiecare dimineaţă…
Se pare că un anumit soi de inerţie (benefică?) ţine satul nostru la o oarecare distanţă de cea ce se cheamă civilizaţie. Într-un fel e bine căci, dacă jocurile pe calculator, defilatul cu maşini luxoase şi prizatul de prafuri reprezintă civilizaţia, atunci, cu siguranţă nu asta lipseşte satului românesc – îi este suficientă intrarea triumfală a manelelor…
Astfel munca este aici cuvântul de ordine. Cei acre muncesc o fac de dimineaţa până seara. Ei trebuie să asigure hrana zilnică, proviziile pentru „zilele negre” şi, mai ales, ei ştiu că lenea este păcat mare. Şi mai ştiu despre ruşinea pe care o reprezintă o grădină plină de buruieni şi o curte fără păsări şi animale.
Ceea ce este cel puţin ciudat e faptul că, spre deosebire de cei de la oraş – ale căror activităţi sunt de altă natură – aceştia nu se plâng. E o resemnare înăbuşită, ascunsă – aşa a vrut Dumnezeu să fie organizată lumea”…
Iar copiii sunt parte integrantă a acestei organizări, ei sunt aproape egalii părinţilor lor…
Credem că am reuşit să înţelegem de ce acel supărător „mă!” din vocabularul fiilor lui Moromete, formă de adresare foarte des utilizată în familiile de ţărani. Contrar aparenţelor, ea nu reflectă o lipsă de respect ci acea „egalitate” la care făceam referire mai sus.
Copilăria celor de la ţară începe cu jocul de-a „Capul familiei” – îngrijirea fraţilor mai mici – şi continuă cu alte jocuri tematice precum „mulsul vacii”, „prăşitul” şi „spălatul rufelor”…
Uneori o copilărie îmbătrânită mă priveşte prin ochii destinaţi ridurilor premature. Nişte adulţi necopţi, alergându-se în recreaţii parcă în căutarea copilăriei pierdute…
Şi mai este în ochii lor groaza altor două nenorociri ale vieţii la ţară: alcoolismul şi violenţa domestică. Foarte rar vorbesc despre ele şi atunci ca despre ceva aproape normal sau sub forma unor glume. Poate că, dacă ceva se întâmplă foarte des înseamnă că este normal să se întâmple aşa ceva. Poate că aşa este ordinea lumii: să bei, să-i baţi pe cei apropiaţi şi să-i acuzi barbar de toate mizeriile vieţii în sărăcie. Poate că asta va fi devenirea de vreme ce, înţeleptul popor român (cu îndeletniciri ancestrale eminamente agrare) spune că aşchia nu sare departe de trunchi, fără a fi avut legături cu Freud…

Şi am înţeles un lucru: că şcoala reprezintă, de cele mai multe ori, singurul loc şi timp din viaţa acestor copii când sunt ascultaţi, când sunt luaţi în seamă, când primesc zâmbete şi mângâiere. Şi am învăţat că trebuie, că suntem obligaţi să-i mângâiem pe copii, să le scoatem în valoare priceperile – chiar dacă uneori, mici şi puţine… - să-i ajutăm să simtă căldură şi dragoste. Să le îndreptăm paşii întru lumea mirifică a cărţii dar nu ca un refugiu egoist şi laş, ci convingându-i că adevărul este aici şi că prin ştiinţă pot schimba o viaţă cu care, poate inconştient, deja nu sunt de acord.
Fiecare copil este o valoare. Fiecare suflet de copil este o petală în grădina lui Dumnezeu. Ochii copiilor sunt izvorul luminii vieţii [nu întâmplător copiii lui Tonitza sunt numai ochi… n.n.]
Să le dăm calculatoare, planşe, microscoape, mobilier şi centrale termice. Să le dăm material didactic de toate felurile. Dar dacă îi vom lipsi de dragostea noastră, toate acestea vor rămâne reci şi inutile.
E fascinantă lumea calculatoarelor şi a fotografiilor, şi cea a microuniversului. Dar, când profesorul vorbeşte, copiii se luminează! Când învăţătorul li se adresează, când „îi cheamă”, copiii abandonează totul şi îl urmează – întocmai apostolilor – nimic nemaiavând însemnătatea de la început.
Cuvintele profesorului să fie vorbele mamei, ale tatălui, ale mentorului. Iar palma acestuia – care nu mai loveşte, ca odinioară – să fie caucul care aduce izvorul la gura însetaţilor copii!

Apărut în TRIBUNA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI nr. 841/ 27 martie – 2 aprilie 2006