Cercul Pedagogic sau lupta cu inerţia

Experiment:
Se dă o cuşcă în care cinci maimuţe încearcă, pe rând să se urce pe scara care duce la o banană agăţată de o aţă. Când una dintre ele începe să urce, un furtun cu apă se porneşte să le ude zdravăn. Încet, încet, ştiind pericolul care le paşte pe toate, cea care totuşi mai are îndrăzneala să se apropie de scară, este luată imediat la bătaie de către celelalte.
Se scoate o maimuţă şi se introduce una nouă. Aceasta, evident că va încerca să se urce spre banană dar reacţia celorlalte va fi promptă. Apoi este scoasă altă maimuţă şi introdusă una nouă şi operaţiunea se repetă până când, din grupul iniţial nu va mai fi nici una. În acest moment, nici o maimuţă nu mai încearcă să se urce spre banană pentru că toate celelalte vor sări asupra ei. De ce?
Concluzia:
"Deoarece aşa am procedat noi întotdeauna."
Acesta este mecanismul de formare a politicilor unei organizaţii…

Nu se mai ştie de când s-a moştenit structura actuală a unei şedinţe de cerc pedagogic. Cert este că ne întâlnim pe rând, la câte o şcoală pentru a asista la o lecţie predată
de către un profesor din şcoala-gazdă, apoi să ascultăm un referat ştiinţific, unul metodic, să stăm puţin de vorbă şi apoi să ne ospătăm din bucatele pe care, cu trudă şi cu cheltuială gazdele le-au întins pe mesele din sala de clasă de alături…
Să analizăm puţin aceste etape:
Lecţia predată este, indubitabil regizată. Adică: ori este pregătită în întregime cu mult timp înainte, ori dacă nu, ea tot nu reflectă realitatea căci, ştiind că va avea loc, profesorul lucrează cu clasa mult mai intens decât ar face-o în mod normal – ceea ce ne duce cu gândul la un alt soi de regizare, nefiind o lecţie din şirul de lecţii care se succed firesc în viaţa unei clase şi a unui profesor… Desigur că, dacă prima variantă are părţile ei hilare – asistenţii simt imediat că „s-a lucrat” şi, în plus există riscul ca un Gigel să se ridice şi să întrebe: ”Doamna, acum e rândul meu?” – a doua prezintă mai mult aspecte pozitive dar, rămâne să ne întrebăm cui foloseşte o astfel de lecţie? Căci cei cu vechime par plictisiţi şi o lecţie obişnuită nu le spune mare lucru. Cei tineri – deci, cu mai puţină aplicaţiune – ar avea multe de întrebat, ar vrea să spună celorlalţi cum văd ei predarea lecţiei respective pentru ca apoi să se încingă un talk-show de toată isprava şi folosinţa…
Referatul ştiinţific (ce-i drept, în cele mai multe cazuri, muncit!) este un prilej pentru cei mai mulţi de a mai dezlega un rebus, de a mai vorbi despre odrasle sau de a admira toaletele proaspăt etalate de către unii dintre participanţi. Oricum, toţi cei prezenţi sunt cu ochii pe referent, încurajându-l din ochi şi prin mişcări mici din cap sugerând: „ţine-o aşa că e bine!”. Mai ales acum, când salariile sunt atât de mici, când avem rate la bănci şi copii/nepoţi de crescut, iar elevii sunt greu de deprins cu tabla înmulţirii şi cu redactarea unei cereri, tocmai acum trebuie să devenim atât de serioşi şi să vorbim despre chestiuni pe care oricum nu le facem la clasă şi nici din Gazeta Matematică nu mai rezolvăm când rămânem singuri…
Referatul metodic este receptat, de obicei, drept o chestiune fără sens dar cu profunde semnificaţii. „Metodica asta e un lucru pentru începători; să nu-mi vină mie cu poveşti d’astea, eu care am atâta amar de vechime în învăţământ!…” Ce mai avem de învăţat? Să facă referat metodic cei tineri!
Discuţiile privind lecţia şi materialele prezentate sunt preponderent pozitive, vrând parcă să reliefeze o dată în plus caracterul creştin al poporului român care, dacă se pune bine cu vecinul, nu îşi complică viaţa. Dacă se ridică şi vreo voce opozantă, acela ori este cârcotaş, ori face pe deşteptul.
Când deja îşi aprinde primul ţigara este momentul psihologic al trecerii la următoarea etapă, cea mai… apetisantă: masa. Măcar n-am plecat degeaba de acasă!…

Aparent simplistă, această analiză descoperă o parte a adâncurilor noastre freudiene. Şi tocmai pentru aceasta cerem reconsiderarea atitudinii faţă de cercul pedagogic, altfel rămas printre relicvele diseminării şi aplicării didacticii la nivelul cel mai aproape de om.

Avem de lămurit câteva lucruri:
1. lecţia este utilă în măsura în care vine să răspundă întrebărilor pe care fiecare şi le pune. Altfel, vorba lui Constantin Noica: „Nu da sfaturi celui care nu ţi le cere, căci nu te va asculta!”
2. referatul ştiinţific este o sarcină şcolărească şi care, în structura lui intimă este rezolvată şcolăreşte…
3. echivalenţa dintre vechime şi experienţă este relativă, dacă acceptăm – şi nu putem altfel! – ideea că nu toţi cei care sunt în sistem sunt conştienţi că aceasta nu este o meserie, ci o misiune!
4. cei tineri sunt dornici de a învăţa să se lupte cu leul dar altfel decât să fie aruncaţi direct în arenă! Credem – şi să ne fie iertată îndrăzneala – că această „îmbrâncire” implică tocmai absenţa metodei! În plus, încurajăm astfel perpetuarea unui folclor privind predarea, privind didactica disciplinelor, şi nu o experienţă pedagogică fundamentată practic şi istoric.
5. cele mai interesante şi pline de învăţături sunt discuţiile la care, mai în glumă, mai în serios, oamenii îşi spun „păsurile”, chiar dacă multe dintre ele sunt legate de inconsecvenţe ale sistemului sau de lipsuri materiale.
6. orice plecat de acasă generează (în mod automat şi de bun simţ) o schimbare faţă de momentul to, implicând o acumulare de informaţie şi de experienţă, ca rezultat al acceptării noastre. Dacă, în plus, este satisfăcută una dintre treptele piramidei trebuinţelor, atunci încă un contact pedagogic cu ceilalţi şi-a realizat aşteptările.

Aşadar, să schimbăm măcar acolo unde putem s-o facem! Să aducem la un loc experienţa noastră pedagogică, ideile geniale ale elevilor noştri, „practicul” din aceste programe sufocante. Putem demara cercetarea pedagogică adevărată, dincoace de ferestrele turnului de fildeş, respectând dar, mai ales, asumându-ne nivelul şi aşteptările copiilor noştri.
Să spargem paradigma locului comun, al locului unde nu se întâmplă nimic!

Publicat pe www.didactic.ro în 2007
Autori Corina şi Cătălin Mîinescu