Noi, în anul 2000…

Cine putea să uite cu câtă ardoare cântam această melodie? Şi poate chiar credeam că în anul 2000, autoturisme excesiv de aerodinamice vor săgeta culoarele strâmte dintre blocurile cu câteva sute de etaje ale oraşelor patriei noastre ajunsă deja într-un stadiu foarte avansat al drumului spre cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie…
Noi, în anul 2000/ Când nu vom mai fi copii/ Vom face ce-am văzut cândva…
Chestia asta cu „făcutul” nu ştiu dacă ar fi foarte nimerită!... Căci vedeam minciună şi efectele ei, vedeam formalism, teatru ieftin şi impostura pe care, cel puţin până la o vârstă le-am luat drept adevărate, drept fireşti. Apoi cineva ne spunea întruna că e bine; dacă taci şi îţi vezi de treabă, e bine. Ceea ce ni se pare cel mai periculos este faptul că prea-înţeleptul popor român a scos-o de mult p’asta cu „capul plecat, sabia nu-l taie”. Deci noi, creştini prin definiţie, docili prin formaţie, defensivi prin tradiţie am fost mereu îngăduitori cu batjocoritorii noştri, manifestându-ne civic prin înfierarea răului şi prin excesul de zel care şi acum ne călăuzeşte în demersurile noastre profund democratice…
De fapt, dacă stai să te întrebi mai mult şi nu neglijezi să-ţi găseşti circumstanţe atenuante, poţi să ajungi liniştit la concluzia că, în definitiv tot ceea ce faci este scuzabil, este explicabil, este justificat şi, dacă insişti, poţi demonstra (cu argumente solide!) că e chiar lăudabil. Pentru binele semenilor! Pentru ţară!...
„Nu i se pretinde nimănui să fie erou sau martir. […] Dar i se poate oricui pretinde să nu dea mai mult decât i se cere.” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, 1994). De aici porneşte mare parte a răului. Căci excesul de zel devine o atitudine: pică bine să mă încovoi puţin, să încuviinţez din cap când ceilalţi aberează (ca şi când ar spune cine ştie ce minunăţie!...), să nu contrazic, să-mi văd de treabă!
Dar ce treabă mai e aceea? Ce plăcere se poate găsi în această dublă vieţuire?
„Pentru familie, pentru copii…” Da, dar acum nu mai există securitatea, nimeni nu te mai saltă, nimeni nu te mai duce la ocnă! Şi atunci, faptele ne sunt cu atât mai incriminante!
…Noi, în anul 2000…
Iată-ne trişti în anul 2000. Cu un trecut putred, neasumat şi nemărturisit care ne chinuie somnul şi ne umple zilele de minciună… Cu un prezent anost şi fără entuziasm… Şi cu un viitor în care, probabil că „vom face ce am văzut cândva…”

Apărut în "Observator de Olt"