La mulţi ani tuturor! Doamne ajută să facem faţa unui an nou cu surprize şi cine mai ştie cu ce...
Gândul cel bun, pace şi linişte!
Corina, Cătălin şi Ilie, cu tot dragul!
vineri, 26 decembrie 2008
sâmbătă, 13 decembrie 2008
quo vadis?
Se pare că demult, demult, într-o istorie despre care noi ştim că este adevărată, trăiau români care credeau în ceva, care luptau pentru ideile lor, care erau gata să moară pentru ele. Aşa ni s-a spus tot timpul şi poate că aceia care ne spuneau credeau că, mai devreme sau mai târziu, măcar unii dintre noi vor deveni întocmai neînfricaţilor înaintaşi.
Se pare că aşa cu apărut şi s-au consumat răscoalele, revoluţiile, unirile şi toate războaiele (în scop exclusiv defensiv!) pe care poporul român şi le-a notat în Cartea sa de istorie.
Am învăţat apoi că există o serie de caracteristici (fără îndoială pozitive!) pe care românul le are şi după care îl poţi identifica din o mie, cu ochii închişi, caracteristici transmise indubitabil, constant şi nealterat din generaţie în generaţie, cu mult înainte ca Iisus să ne spună că viaţă înseamnă iubire...
Au existat un codru-frate, un fluviu-frate şi un frate-frate care, nedespărţiţi au guvernat mereu chiar în spatele aparentei ordini oficiale, legale, istorice, luând de la bogaţi şi dând săracilor, păstrând cu preţul vieţii tezaurul în locuri nebănuite şi otrăvind fântânile din calea celor care nu înţeleseseră valoarea simbolică a izvorului.
Au apărut apoi Mioriţa şi, paradoxal ideea că, totuşi cine râde la urmă, râde mai bine...
Pentru cei de azi, pentru cei născuţi mai târziu, toate acestea nu există. Şi nici pentru cei care, deşi le ştiu, încearcă să creadă că s-au născut din nou, că sunt alţii, că învăţăturile „tradiţionale” sunt doar pentru cei care inserează în discursul lor sintagma „pe vremea mea”...
Şi-atunci, pentru cei care suntem, pentru cei care vin, întrebarea este: până unde suntem dispuşi să mergem în viaţă, în lume, în credinţă şi în trădare, în căutare şi în luptă?
Ce sistem de valori este valabil, corect şi unde să fie situat sistemul de referinţă pentru ca judecata să fie justă?
Cel care se întreabă îşi asumă, desigur penibilul poziţiei sale, într-o lume în care de mii de ani oamenii îşi pun întrebări, într-o lume în care „nu noi să stăpânim adevărul”, unde vocile nu se depun în tezaur alături de aur şi pietre scumpe ci cad sub copitele încinse în goana spre nimic...
Autor: cătălin mîinescu
Se pare că aşa cu apărut şi s-au consumat răscoalele, revoluţiile, unirile şi toate războaiele (în scop exclusiv defensiv!) pe care poporul român şi le-a notat în Cartea sa de istorie.
Am învăţat apoi că există o serie de caracteristici (fără îndoială pozitive!) pe care românul le are şi după care îl poţi identifica din o mie, cu ochii închişi, caracteristici transmise indubitabil, constant şi nealterat din generaţie în generaţie, cu mult înainte ca Iisus să ne spună că viaţă înseamnă iubire...
Au existat un codru-frate, un fluviu-frate şi un frate-frate care, nedespărţiţi au guvernat mereu chiar în spatele aparentei ordini oficiale, legale, istorice, luând de la bogaţi şi dând săracilor, păstrând cu preţul vieţii tezaurul în locuri nebănuite şi otrăvind fântânile din calea celor care nu înţeleseseră valoarea simbolică a izvorului.
Au apărut apoi Mioriţa şi, paradoxal ideea că, totuşi cine râde la urmă, râde mai bine...
Pentru cei de azi, pentru cei născuţi mai târziu, toate acestea nu există. Şi nici pentru cei care, deşi le ştiu, încearcă să creadă că s-au născut din nou, că sunt alţii, că învăţăturile „tradiţionale” sunt doar pentru cei care inserează în discursul lor sintagma „pe vremea mea”...
Şi-atunci, pentru cei care suntem, pentru cei care vin, întrebarea este: până unde suntem dispuşi să mergem în viaţă, în lume, în credinţă şi în trădare, în căutare şi în luptă?
Ce sistem de valori este valabil, corect şi unde să fie situat sistemul de referinţă pentru ca judecata să fie justă?
Cel care se întreabă îşi asumă, desigur penibilul poziţiei sale, într-o lume în care de mii de ani oamenii îşi pun întrebări, într-o lume în care „nu noi să stăpânim adevărul”, unde vocile nu se depun în tezaur alături de aur şi pietre scumpe ci cad sub copitele încinse în goana spre nimic...
Autor: cătălin mîinescu
vineri, 12 decembrie 2008
De ce sunt intelectualii laşi?
Text al lui Mircea Eliade publicat în revista "Criterion", nr. 2, Bucuresti, 1934
Aţi vãzut vreodatã un "intelectual" în timpul unei crize politice, sau unei prefaceri internaţionale?
Nu numai cã e uluit si neiformat, asta încã n'ar fi o rusine prea mare. Dar e deadreptul înspãimântat, e coplesit de fricã, e paralizat de panicã. Umblã aiurit, pune întrebãri oricui, ascultã pe oricine îi vorbeste, are o încredere oarbã în orice dobitoc politic – si tremurã pentru viata si libertatea lui ca cel din urmã dintre sclavi. Numai atunci îsi dã el seama ce putin s'a "interesat" de viata socialã din jurul sãu. Si cautã pretutindeni sprijin, adãpost, încurajare. Renuntã la orice demnitate personalã, uitã cu desãvârsire misiunea lui istoricã; frica face din el o lichea si un sclav.
De câte ori plutesc în aer psihoze politice, de câte ori se întâmplã sau se asteaptã ceva grav – o revolutie, o reforma acerbã, un atentat, o schimbare esentialã a ordinei sociale – bietul "intelectual" român îsi pierde mintile.
(Fireste, vorbesc numai de "intelectualul" pur, de cel fãrã aderente cu partidele sau grupãrile politice). Incearcã atunci sã facã cele mai umilitoare tranzactii; si nu de ordin concret, politic, ci tranzactii fara nici un profit, fara nici o eficacitate. Mãrturiseste oricarui om întâlnit ca aproba anumite gesturi politce, cã si el a gândit asa, cã bine se face ce se face etc. In noaptea insurectiei comuniste dela Atelierele Grivita, am întâlnit un excelent romancier care, aflând de cele ce s'au întâmplat, mi-a deschis repede ultimul sãu roman, apãrut chiar în zilele acelea, ca sã-mi arate cã si el a promovat o revolutie sociala si antiburgheza. Poate cã asa era. Dar nu lucrul acesta e semnificativ. Ci faptul ca excelentul romancier s'a grabit sã-si caute puncte de contact cu o miscare socialã despre care nu stia nimic, nu stia cine o face si contra cui, daca are sorti de izbândã si de eficacitate, etc. Nu stia nimic. Scos din preocuparile lui "intelectuale", i-a fost fricã. Tot asa le-a fost fricã tuturor intelectualilor crestini de succesele "Garzii de fier" si au început sã o aprobe nu pentru cã le convenea programul "Gãrzii", ci pentru cã se temeau sã nu fie suspectati si persecutati dupã o eventualã victorie a ei.
Nu am nimic de zis contra intelectualilor care trec de o parte sau alta a baricadei îndemnati de o anumitã constiintã socialã sau nationalã. Dar îmi repugnã lasitatea intelectualilor apolitici, care îsi descopãr deodatã aderente cu o miscare socialã în pragul izbânzii (sau care numai pare astfel).
Si ei nu fac asta din interes, cãci cei mai multi n'au nimic de câstigat ca "intelectuali" dintr'o asemenea miscare. O fac pur si simplu din frica, din lasitate. Frica ce îsi are rãdãcina în lipsa de constiintã "functionalã" (dacã ni se iartã expresia), în lipsa constiintei cã ei ,"intelectualii", reprezintã – în pofida oricarei violente si a oricarei prostii politice – singura fortã invincibilã a unei natiuni. Dacã orice intelectual si-ar da seama ce reprezintã el în societatea româneascã, si mai ales pe cine reprezinta el – putin i'ar pãsa atunci de orice revolutie, de orice razboi, de orice criza politica. Mare sau mica, biruita sau victorioasa, o natiune nu înfrunta eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin tãranii sau proletarii ei – ci numai prin ce se gândeste, se descopera si se creeaza între hotarele ei. Ceasul de azi sau de mâine poate fi stãpânit de oricine, fara ca o natiune sa piara. Fortele care muşcă din eternitate, fortele care sustin istoria unei tari si-i alimenteaza misiunea ei – n'au nimic cu politicul, nici cu economicul, nici cu socialul. Ele sunt purtate si exaltate numai de catre "intelectualii" unei tari, de avantgarda care singura, pe frontierele timpului, lupta contra neantului. Atâtea provincii romane, admirabil civilizate, au pierit pentru totdeauna pentru cã nu au existat acolo creiere care sa domine masa amorfa si efemeridele istoriei, sa creeze valori sufletesti, sa nutreasca o cultura. Aproape toate republicile sud-americane trãiesc aceiasi experientã perifericã, semi-istoricã, asteptând ca timpul sã le înghita actuala lor viata "politica". Deci, asta reprezinta "intelectualii": lupta contra neantului, a mortii; permanenta afirmare a geniului, virilitãtii, puterii de creatie a unei natiuni. Si ca atare n'au de ce sã se teama, sã intre în panicã si sã se umileascã în fata unei miscãri politice cu sanse de succes. Mai întâi pentru cã orice miscare politica îsi are radacinile in ideile unui intelectual sau a unui grup de intelectuali. (Nu vorbesc, fireste, nici de guverne, nici de legislatii abstracte; ci de revolutii, reforme si reactiuni concrete, istorice).
Si in al doilea rând, pentru cã nici o revolutie si nici un act politic nu priveste direct pe intelectual. (Poate privi, în orice caz, numai interesele lui de breaslã, confortul lui, familia lui). In ceasul în care ceva se întâmplã politic, deci se consumã – intelectualul se aflã cu mult înainte, ocupat sã creeze ceva care sa muste din eternitate, sau sa faca ceva care numai dupa multi ani va fi precipitat în stradã, va cãpãta valoare politica. In ceasul unei revolutii sau a unei crize, intelectualul adevarat se aflã prea departe ca sa se mai poata întoarce inapoi; el a trecut demult pe acolo. Ceea ce pare nou, pentru mase, este de mult trãit, asimilat, consumat pentru el.
Indiferenta fata de politica, de prezentul politic? Nicidecum. Ci numai toleranta si întelegere. Dai o mânã de ajutor si treci mai departe. Dar în nici un caz nu merita sã-ti pierzi cumpãtul, sã-ti iesi din fire si sã pactizezi cu oricine – uitând cã nimeni nu poate avea dreptul de a pactiza cu tine. Iti pierzi libertatea? Asta nu ti-o poate lua nimeni. Iti primejduiesti situatia materiala? Asta priveste familia ta, nu pe tine. Iti risti viata? Ei si? Acel pe care îl reprezinti, nu moare niciodatã. Dacã crezi altfel, renuntã la "intelectualitate" si fã-te om politic.
Aţi vãzut vreodatã un "intelectual" în timpul unei crize politice, sau unei prefaceri internaţionale?
Nu numai cã e uluit si neiformat, asta încã n'ar fi o rusine prea mare. Dar e deadreptul înspãimântat, e coplesit de fricã, e paralizat de panicã. Umblã aiurit, pune întrebãri oricui, ascultã pe oricine îi vorbeste, are o încredere oarbã în orice dobitoc politic – si tremurã pentru viata si libertatea lui ca cel din urmã dintre sclavi. Numai atunci îsi dã el seama ce putin s'a "interesat" de viata socialã din jurul sãu. Si cautã pretutindeni sprijin, adãpost, încurajare. Renuntã la orice demnitate personalã, uitã cu desãvârsire misiunea lui istoricã; frica face din el o lichea si un sclav.
De câte ori plutesc în aer psihoze politice, de câte ori se întâmplã sau se asteaptã ceva grav – o revolutie, o reforma acerbã, un atentat, o schimbare esentialã a ordinei sociale – bietul "intelectual" român îsi pierde mintile.
(Fireste, vorbesc numai de "intelectualul" pur, de cel fãrã aderente cu partidele sau grupãrile politice). Incearcã atunci sã facã cele mai umilitoare tranzactii; si nu de ordin concret, politic, ci tranzactii fara nici un profit, fara nici o eficacitate. Mãrturiseste oricarui om întâlnit ca aproba anumite gesturi politce, cã si el a gândit asa, cã bine se face ce se face etc. In noaptea insurectiei comuniste dela Atelierele Grivita, am întâlnit un excelent romancier care, aflând de cele ce s'au întâmplat, mi-a deschis repede ultimul sãu roman, apãrut chiar în zilele acelea, ca sã-mi arate cã si el a promovat o revolutie sociala si antiburgheza. Poate cã asa era. Dar nu lucrul acesta e semnificativ. Ci faptul ca excelentul romancier s'a grabit sã-si caute puncte de contact cu o miscare socialã despre care nu stia nimic, nu stia cine o face si contra cui, daca are sorti de izbândã si de eficacitate, etc. Nu stia nimic. Scos din preocuparile lui "intelectuale", i-a fost fricã. Tot asa le-a fost fricã tuturor intelectualilor crestini de succesele "Garzii de fier" si au început sã o aprobe nu pentru cã le convenea programul "Gãrzii", ci pentru cã se temeau sã nu fie suspectati si persecutati dupã o eventualã victorie a ei.
Nu am nimic de zis contra intelectualilor care trec de o parte sau alta a baricadei îndemnati de o anumitã constiintã socialã sau nationalã. Dar îmi repugnã lasitatea intelectualilor apolitici, care îsi descopãr deodatã aderente cu o miscare socialã în pragul izbânzii (sau care numai pare astfel).
Si ei nu fac asta din interes, cãci cei mai multi n'au nimic de câstigat ca "intelectuali" dintr'o asemenea miscare. O fac pur si simplu din frica, din lasitate. Frica ce îsi are rãdãcina în lipsa de constiintã "functionalã" (dacã ni se iartã expresia), în lipsa constiintei cã ei ,"intelectualii", reprezintã – în pofida oricarei violente si a oricarei prostii politice – singura fortã invincibilã a unei natiuni. Dacã orice intelectual si-ar da seama ce reprezintã el în societatea româneascã, si mai ales pe cine reprezinta el – putin i'ar pãsa atunci de orice revolutie, de orice razboi, de orice criza politica. Mare sau mica, biruita sau victorioasa, o natiune nu înfrunta eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin tãranii sau proletarii ei – ci numai prin ce se gândeste, se descopera si se creeaza între hotarele ei. Ceasul de azi sau de mâine poate fi stãpânit de oricine, fara ca o natiune sa piara. Fortele care muşcă din eternitate, fortele care sustin istoria unei tari si-i alimenteaza misiunea ei – n'au nimic cu politicul, nici cu economicul, nici cu socialul. Ele sunt purtate si exaltate numai de catre "intelectualii" unei tari, de avantgarda care singura, pe frontierele timpului, lupta contra neantului. Atâtea provincii romane, admirabil civilizate, au pierit pentru totdeauna pentru cã nu au existat acolo creiere care sa domine masa amorfa si efemeridele istoriei, sa creeze valori sufletesti, sa nutreasca o cultura. Aproape toate republicile sud-americane trãiesc aceiasi experientã perifericã, semi-istoricã, asteptând ca timpul sã le înghita actuala lor viata "politica". Deci, asta reprezinta "intelectualii": lupta contra neantului, a mortii; permanenta afirmare a geniului, virilitãtii, puterii de creatie a unei natiuni. Si ca atare n'au de ce sã se teama, sã intre în panicã si sã se umileascã în fata unei miscãri politice cu sanse de succes. Mai întâi pentru cã orice miscare politica îsi are radacinile in ideile unui intelectual sau a unui grup de intelectuali. (Nu vorbesc, fireste, nici de guverne, nici de legislatii abstracte; ci de revolutii, reforme si reactiuni concrete, istorice).
Si in al doilea rând, pentru cã nici o revolutie si nici un act politic nu priveste direct pe intelectual. (Poate privi, în orice caz, numai interesele lui de breaslã, confortul lui, familia lui). In ceasul în care ceva se întâmplã politic, deci se consumã – intelectualul se aflã cu mult înainte, ocupat sã creeze ceva care sa muste din eternitate, sau sa faca ceva care numai dupa multi ani va fi precipitat în stradã, va cãpãta valoare politica. In ceasul unei revolutii sau a unei crize, intelectualul adevarat se aflã prea departe ca sa se mai poata întoarce inapoi; el a trecut demult pe acolo. Ceea ce pare nou, pentru mase, este de mult trãit, asimilat, consumat pentru el.
Indiferenta fata de politica, de prezentul politic? Nicidecum. Ci numai toleranta si întelegere. Dai o mânã de ajutor si treci mai departe. Dar în nici un caz nu merita sã-ti pierzi cumpãtul, sã-ti iesi din fire si sã pactizezi cu oricine – uitând cã nimeni nu poate avea dreptul de a pactiza cu tine. Iti pierzi libertatea? Asta nu ti-o poate lua nimeni. Iti primejduiesti situatia materiala? Asta priveste familia ta, nu pe tine. Iti risti viata? Ei si? Acel pe care îl reprezinti, nu moare niciodatã. Dacã crezi altfel, renuntã la "intelectualitate" si fã-te om politic.
vineri, 28 noiembrie 2008
Mircea Cărtărescu:
"În lipsa oricărei oferte electorale decente, iarăşi voi merge la alegerile parlamentare ca să votez răul cel mai mic."
Blestemată ţară, în care mereu trebuie să alegi răul!
În care mereu şi mereu eşti silit să votezi bandiţii mai mici, ticăloşii nu-chiar-atât-de-ticăloşi, oportuniştii mai-puţin-decât-alţii... Am trăit cincizeci de ani în lumea românească, destul ca să-mi pierd orice iluzie în privinţa adevărului care, nu-i aşa, ar ieşi întotdeauna ca uleiul la suprafaţă, a binelui care, după oarecare dificultăţi, s-ar arăta întotdeauna biruitor. Ar trebui să le spunem copiilor noştri poveşti mai conforme cu lumea reală, în care balaurii îi zdrobesc fără milă pe voinicii cei pletoşi, sânzienele sunt violate de zmei, Scufiţa Roşie e devorată de lup împreună cu bunicuţa, Spânul triumfă, devenind împărat, iar fetele rele îndeasă piciorul în condurul de sticlă şi - minune! - condurul se potriveşte... Ar trebui să avem curajul să le descriem oroarea unei lumi în care fiecare trăieşte doar pentru el, în care cei blânzi sunt călcaţi în picioare, în care cu cât eşti mai lipsit de suflet, de caracter, de cultură, de conştiinţă, de respect pentru aproapele tău cu atât te-mbogăţeşti mai tare şi te caţeri mai sus pe scara socială. O fi şi-n alte părţi mizerie umană, dar la noi fibra morală pare să fie gena eşecului şi-a nefericirii.
De ce-am ajuns oare atât de jos? Când s-o fi fărâmiţat atât de ireparabil dezumanizata noastră umanitate? Cu fanarioţii? Cu comuniştii? Cu noii stăpâni de azi, ce-şi plimbă miliardele de euro ieşite din speculă pe sub nasul nostru? Cu toţi deodată? Sau am fost aşa de când ne ştim? "Virtutea? O nerozie. Geniul? O nefericire", scria amar Eminescu acum mai bine de o sută de ani, iar Caragiale, prin vocea în falset a fiului lui Trahanache, spunea şi el un adevăr cutremurător în comicul său de suprafaţă: "Unde nu-i moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri va să zică că nu le are"... Asta suntem şi azi: o soţietate fără prinţipuri, în care un om cinstit mai bine şi-atârnă laţul de gât decât să trăiască. Voi alege răul cel mai mic. O să votez cu nişte oameni de care mi-e silă, căci de ceilalţi mi-e groază, iar să nu votez înseamnă să votez cu cei de care mi-e groază.
Voi da votul meu nu celui în care am încredere, căci oamenii oneşti pe care-i ştiu n-ar candida niciodată, ci aceluia care încă n-a învăţat bine să mintă şi să fure, celui mai stângaci, care mai scapă şi pe jos, pentru milogi, din banii furaţi. Ei vor fi beneficiarii votului meu, cu care eu particip la ideea de libertate, legalitate şi democraţie într-o ţară europeană. Curat europeană, coane Fănică!
Culmea ironiei, dintre toţi oamenii politici de la noi, de după '89, eu am crezut cel mai mult în Mona Muscă. O vedeam chiar preşedintă, nu doar pentru că avusese iniţiative legislative de mare interes, ci şi din prejudecata mea pozitivă faţă de femei. Am fost cu atât mai dezamăgit când am aflat ce era de aflat despre ea. Dar azi nu mi se mai pare că am fost în asemenea eroare: nouăzeci şi nouă la sută dintre oamenii politici de la noi sunt mai răi, mai proşti şi mai fără scrupule decât ea. Mona Muscă a căzut dintr-o greşeală din tinereţe. Ei încă stau căţăraţi la şefia partidelor după decenii de felix culpa.... În ciuda evidentei incompetenţe, conduc ministere. În ciuda proceselor pe rol, fac încă figuri de cavaleri fără pată şi prihană pe ecranele televizoarelor.
Dar, mă veţi întreba, ce-i împiedică pe oamenii ăia cinstiţi ai tăi să candideze, ei, pentru parlament, ca să ai şi tu pe cine vota? De ce nu te-nscrii tu însuţi într-un partid şi nu candidezi, dacă te crezi aşa de nedreptăţit? O să vă răspund de ce: pentru că acei oameni despre care vorbiţi abia pot supravieţui în jungla pe care aţi creat-o. Pentru că ar fi călcaţi în picioare în primele minute de năvala la bani şi la glorie a mişeilor despre care vorbise tot Eminescu. Pentru că sistemul nostru politic e de aşa natură, încât nu poate accepta decât ce-i seamănă, decât florile răului, florile de mucigai. Şi mai ales pentru că, într-un fel, tocmai cei 322 din parlament şi cei 300 din "Capital" sunt cei mai nefericiţi oameni din lumea românească. Cei mai mizerabili, de care oricărui om cu suflet îi e milă. Cum să-i concurezi, când ei, în afara funcţiilor şi paralelor, sunt nimeni, pe când orice om adevărat e o valoare în sine?
Ar trebui să le spunem copiilor noştri, aşa cum ţinem să le facem o imagine ştiinţific corectă a lumii, că basmele mint, că Doamne-Doamne nu e în ceruri, că Moş Crăciun e doar tăticu', că Pinocchio ajunge rege, că pe Hänsel şi Gretel îi mănâncă vrăjitoarea şi că vânătorul cel crunt îi aduce întotdeauna mamei vitrege inima-nsângerată a Albei-ca-Zăpada pe o tipsie de aur...
Blestemată ţară, în care mereu trebuie să alegi răul!
În care mereu şi mereu eşti silit să votezi bandiţii mai mici, ticăloşii nu-chiar-atât-de-ticăloşi, oportuniştii mai-puţin-decât-alţii... Am trăit cincizeci de ani în lumea românească, destul ca să-mi pierd orice iluzie în privinţa adevărului care, nu-i aşa, ar ieşi întotdeauna ca uleiul la suprafaţă, a binelui care, după oarecare dificultăţi, s-ar arăta întotdeauna biruitor. Ar trebui să le spunem copiilor noştri poveşti mai conforme cu lumea reală, în care balaurii îi zdrobesc fără milă pe voinicii cei pletoşi, sânzienele sunt violate de zmei, Scufiţa Roşie e devorată de lup împreună cu bunicuţa, Spânul triumfă, devenind împărat, iar fetele rele îndeasă piciorul în condurul de sticlă şi - minune! - condurul se potriveşte... Ar trebui să avem curajul să le descriem oroarea unei lumi în care fiecare trăieşte doar pentru el, în care cei blânzi sunt călcaţi în picioare, în care cu cât eşti mai lipsit de suflet, de caracter, de cultură, de conştiinţă, de respect pentru aproapele tău cu atât te-mbogăţeşti mai tare şi te caţeri mai sus pe scara socială. O fi şi-n alte părţi mizerie umană, dar la noi fibra morală pare să fie gena eşecului şi-a nefericirii.
De ce-am ajuns oare atât de jos? Când s-o fi fărâmiţat atât de ireparabil dezumanizata noastră umanitate? Cu fanarioţii? Cu comuniştii? Cu noii stăpâni de azi, ce-şi plimbă miliardele de euro ieşite din speculă pe sub nasul nostru? Cu toţi deodată? Sau am fost aşa de când ne ştim? "Virtutea? O nerozie. Geniul? O nefericire", scria amar Eminescu acum mai bine de o sută de ani, iar Caragiale, prin vocea în falset a fiului lui Trahanache, spunea şi el un adevăr cutremurător în comicul său de suprafaţă: "Unde nu-i moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri va să zică că nu le are"... Asta suntem şi azi: o soţietate fără prinţipuri, în care un om cinstit mai bine şi-atârnă laţul de gât decât să trăiască. Voi alege răul cel mai mic. O să votez cu nişte oameni de care mi-e silă, căci de ceilalţi mi-e groază, iar să nu votez înseamnă să votez cu cei de care mi-e groază.
Voi da votul meu nu celui în care am încredere, căci oamenii oneşti pe care-i ştiu n-ar candida niciodată, ci aceluia care încă n-a învăţat bine să mintă şi să fure, celui mai stângaci, care mai scapă şi pe jos, pentru milogi, din banii furaţi. Ei vor fi beneficiarii votului meu, cu care eu particip la ideea de libertate, legalitate şi democraţie într-o ţară europeană. Curat europeană, coane Fănică!
Culmea ironiei, dintre toţi oamenii politici de la noi, de după '89, eu am crezut cel mai mult în Mona Muscă. O vedeam chiar preşedintă, nu doar pentru că avusese iniţiative legislative de mare interes, ci şi din prejudecata mea pozitivă faţă de femei. Am fost cu atât mai dezamăgit când am aflat ce era de aflat despre ea. Dar azi nu mi se mai pare că am fost în asemenea eroare: nouăzeci şi nouă la sută dintre oamenii politici de la noi sunt mai răi, mai proşti şi mai fără scrupule decât ea. Mona Muscă a căzut dintr-o greşeală din tinereţe. Ei încă stau căţăraţi la şefia partidelor după decenii de felix culpa.... În ciuda evidentei incompetenţe, conduc ministere. În ciuda proceselor pe rol, fac încă figuri de cavaleri fără pată şi prihană pe ecranele televizoarelor.
Dar, mă veţi întreba, ce-i împiedică pe oamenii ăia cinstiţi ai tăi să candideze, ei, pentru parlament, ca să ai şi tu pe cine vota? De ce nu te-nscrii tu însuţi într-un partid şi nu candidezi, dacă te crezi aşa de nedreptăţit? O să vă răspund de ce: pentru că acei oameni despre care vorbiţi abia pot supravieţui în jungla pe care aţi creat-o. Pentru că ar fi călcaţi în picioare în primele minute de năvala la bani şi la glorie a mişeilor despre care vorbise tot Eminescu. Pentru că sistemul nostru politic e de aşa natură, încât nu poate accepta decât ce-i seamănă, decât florile răului, florile de mucigai. Şi mai ales pentru că, într-un fel, tocmai cei 322 din parlament şi cei 300 din "Capital" sunt cei mai nefericiţi oameni din lumea românească. Cei mai mizerabili, de care oricărui om cu suflet îi e milă. Cum să-i concurezi, când ei, în afara funcţiilor şi paralelor, sunt nimeni, pe când orice om adevărat e o valoare în sine?
Ar trebui să le spunem copiilor noştri, aşa cum ţinem să le facem o imagine ştiinţific corectă a lumii, că basmele mint, că Doamne-Doamne nu e în ceruri, că Moş Crăciun e doar tăticu', că Pinocchio ajunge rege, că pe Hänsel şi Gretel îi mănâncă vrăjitoarea şi că vânătorul cel crunt îi aduce întotdeauna mamei vitrege inima-nsângerată a Albei-ca-Zăpada pe o tipsie de aur...
duminică, 23 noiembrie 2008
despre mineri şi viaţa lor
Cei care aţi intrat pe blogul nostru "Didactica Matematicii" aţi remarcat desigur la secţiunea "link-uri" blogul domnului profesor Gheorghe Crăciun - super blog, super profesor! Vă oferim adresa la care găsiţi articolul său din Evenimentul Zilei.
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/829467/ANDREI-CRACIUN-Valea-Jiului-teroarea-si-tacerea/
Dacă nu funcţionează acest link, copiaţi adresa şi o lipiţi la "adrese".
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/829467/ANDREI-CRACIUN-Valea-Jiului-teroarea-si-tacerea/
Dacă nu funcţionează acest link, copiaţi adresa şi o lipiţi la "adrese".
găsiţi asta încă, în Balş...
...şi probabil că nu numai aici. Mai este şi în sufletul unora dintre noi...
(realizată de mine acum ceva timp)
sâmbătă, 22 noiembrie 2008
vineri, 21 noiembrie 2008
Despre competiţie, cultură şi recompense…
Începe cu o cuşcă în care se găsesc 5 maimuţe. Agaţă de tavanul cuştii o banană, sub care fixează o scară. Nu va trece mult timp şi una din maimuţe va încerca să urce scara pentru a ajunge la banană. De îndată ce maimuţa atinge prima treaptă, udă toate maimuţele cu un jet de apă rece. După un timp, o altă maimuţă va încerca din nou să urce scara - cu acelaşi rezultat> toate maimuţele sunt stropite cu un jet de apă rece.
Opreşte apa.
Dacă, mai târziu, o altă maimuţă se va aventura către scară - toate celelalte vor sări să o împiedice pentru a evita duşul rece.
Acum, îndepărtează una din maimuţe şi înlocuieşte-o cu una nouă. Ea va vedea banana şi va încerca să urce scara către ea. Văzând oroarea, celelalte maimuţe o vor ataca.
Văzând aceasta, maimuţa va învăţa curând că dacă va mai încerca să urce scara, va fi atacată. În continuare, mai înlocuieşte una din maimuţele iniţiale cu una nouă. Noua maimuţă va încerca să urce scara şi va fi atacată. Maimuţa care a fost în aceiaşi situaţie cu puţin timp înainte va participa la atac cu entuziasm. Din nou, înlocuieşte o a treia maimuţă din grupul iniţial cu una nouă. Ea va repeta scena: se va îndrepta către scară şi va fi atacată. Deja două din cele 4 maimuţe care o atacă nu au nici cea mai mică idee despre motivul pentru care urcarea scării le-a fost interzisă sau despre motivul pentru care trebuie să atace maimuţa nou venită care încearcă acest lucru…
După ce aţi înlocuit în acelaşi mod şi a patra şi a cincea maimuţă, veţi fi înlocuit toate membrele grupului iniţial - care avuseseră experienţa duşului cu apă rece.
Cu toate acestea, nici o maimuţă nu se va apropia de scară. De ce?
"Deoarece aşa am procedat noi întotdeauna."
Acesta este mecanismul de formare a politicilor unei organizaţii…
(Preluată dintr-un curs de comunicare la care am participat.)
Opreşte apa.
Dacă, mai târziu, o altă maimuţă se va aventura către scară - toate celelalte vor sări să o împiedice pentru a evita duşul rece.
Acum, îndepărtează una din maimuţe şi înlocuieşte-o cu una nouă. Ea va vedea banana şi va încerca să urce scara către ea. Văzând oroarea, celelalte maimuţe o vor ataca.
Văzând aceasta, maimuţa va învăţa curând că dacă va mai încerca să urce scara, va fi atacată. În continuare, mai înlocuieşte una din maimuţele iniţiale cu una nouă. Noua maimuţă va încerca să urce scara şi va fi atacată. Maimuţa care a fost în aceiaşi situaţie cu puţin timp înainte va participa la atac cu entuziasm. Din nou, înlocuieşte o a treia maimuţă din grupul iniţial cu una nouă. Ea va repeta scena: se va îndrepta către scară şi va fi atacată. Deja două din cele 4 maimuţe care o atacă nu au nici cea mai mică idee despre motivul pentru care urcarea scării le-a fost interzisă sau despre motivul pentru care trebuie să atace maimuţa nou venită care încearcă acest lucru…
După ce aţi înlocuit în acelaşi mod şi a patra şi a cincea maimuţă, veţi fi înlocuit toate membrele grupului iniţial - care avuseseră experienţa duşului cu apă rece.
Cu toate acestea, nici o maimuţă nu se va apropia de scară. De ce?
"Deoarece aşa am procedat noi întotdeauna."
Acesta este mecanismul de formare a politicilor unei organizaţii…
(Preluată dintr-un curs de comunicare la care am participat.)
sâmbătă, 15 noiembrie 2008
Toate gândurile bune...
... celor care ne urmăresc! Să ne dea Dumnezeu putere în acest mijloc de Apocalipsă, când nimic nu mai este normal, când totul pare că a scăpat de sub control!
Toate gândurile noastre bune prietenilor şi celor care sunt alături de noi!
Şi cel mai important este să continuăm să credem că se mai poate schimba ceva!...
Toate gândurile noastre bune prietenilor şi celor care sunt alături de noi!
Şi cel mai important este să continuăm să credem că se mai poate schimba ceva!...
vineri, 17 octombrie 2008
marți, 1 iulie 2008
sâmbătă, 14 iunie 2008
Gânduri de Păltiniş
Duduii Norica
I.
doar carul mare zgâriindu-şi
simbolul
pe un cer fără mituri
cum iarba îşi cântă verdele
pe un mormânt cald
strângându-se lacrimi
într-un colţ
de zâmbet
şi un drum spre neant
deşi viaţă
deşi frumuseţile se numără în clipe
duduie norica
duduie norica
II.
când durerea înverzită de o natură
prea grea
prea plină pentru colţul acesta de cer
şi o cameră mică
adăpostind marele
două-trei cărţi
două-trei gânduri
şi spiritul înaintea tuturor
deşi
prea puţin
de ce
III.
şi numai o dată gândul
şi apoi un drum către un nicăieri liniştit
ademenitor
poate cândva
a fost o casă în trecătoarea cu
nume de legendă
deşi
IV.
muzica unei nopţi
la focul dinlăuntrul firii
dinlăuntrul luminii înmugurite în
amintire
scrisorile pierdute în eternităţi
mici
ca şi râsul
unui colţ de univers virgin
Păltiniş, august 1988
I.
doar carul mare zgâriindu-şi
simbolul
pe un cer fără mituri
cum iarba îşi cântă verdele
pe un mormânt cald
strângându-se lacrimi
într-un colţ
de zâmbet
şi un drum spre neant
deşi viaţă
deşi frumuseţile se numără în clipe
duduie norica
duduie norica
II.
când durerea înverzită de o natură
prea grea
prea plină pentru colţul acesta de cer
şi o cameră mică
adăpostind marele
două-trei cărţi
două-trei gânduri
şi spiritul înaintea tuturor
deşi
prea puţin
de ce
III.
şi numai o dată gândul
şi apoi un drum către un nicăieri liniştit
ademenitor
poate cândva
a fost o casă în trecătoarea cu
nume de legendă
deşi
IV.
muzica unei nopţi
la focul dinlăuntrul firii
dinlăuntrul luminii înmugurite în
amintire
scrisorile pierdute în eternităţi
mici
ca şi râsul
unui colţ de univers virgin
Păltiniş, august 1988
joi, 5 iunie 2008
gânduri de păltiniş...
Muntele devine casă.
Pădurea devine casă.
Copacul devine casă.
Poate că ar trebui întrebaţi înainte dacă vor să devină casa cuiva…
…de când am cunoscut Păltinişul am avut convingerea că extraordinarii săi locuitori (fără de care ar rămâne doar una dintre nenumăratele staţiuni ale ţării) şi-au cerut voie muntelui şi pădurii. Neîndoielnic, domnul Noica şi duduia Norica au făcut-o. Pentru că altfel cum ar fi putut rămâne aici, în această deplină armonie şi înţelegere? Cum altfel s-ar mai fi legat atât de natural şi pentru totdeauna numele lor?
Unii vor gândi că e un clişeu, dar o vom spune: cei care nu au ajuns în Păltiniş, întrebaţi despre acesta, vor spune fără să clipească cele două nume.
După ce am cunoscut-o pe Norica, am înţeles că există lucruri mai presus de cele pe care le vedem în fiecare zi, că există o adâncime mult mai mare a sufletului despre care nu ştii decât atunci când vrei să o faci şi că niciodată nu poţi fi cu adevărat nefericit dacă gândul tău este acolo unde e frumos…
Apoi, tot de la Norica l-am cunoscut pe „domnul Noica” (aşa cum ea îi spune apăsat, profund, axiomatic…), poate pe celălalt Noica, prietenul lui nea Păta din Gura Râului.
Aceasta înseamnă Păltiniş!
Şi mai înseamnă o pace nefirească (arareori tulburată de vreun orăşean neadaptat încă), un cer atât de aproape care te copleşeşte cu muzica sa (dacă vrei s-o asculţi) şi pădurea – din ce în ce mai tristă – care cândva, după ce îi va trece supărarea, va povesti tot ceea ce numai ea ştie…
Pădurea devine casă.
Copacul devine casă.
Poate că ar trebui întrebaţi înainte dacă vor să devină casa cuiva…
…de când am cunoscut Păltinişul am avut convingerea că extraordinarii săi locuitori (fără de care ar rămâne doar una dintre nenumăratele staţiuni ale ţării) şi-au cerut voie muntelui şi pădurii. Neîndoielnic, domnul Noica şi duduia Norica au făcut-o. Pentru că altfel cum ar fi putut rămâne aici, în această deplină armonie şi înţelegere? Cum altfel s-ar mai fi legat atât de natural şi pentru totdeauna numele lor?
Unii vor gândi că e un clişeu, dar o vom spune: cei care nu au ajuns în Păltiniş, întrebaţi despre acesta, vor spune fără să clipească cele două nume.
După ce am cunoscut-o pe Norica, am înţeles că există lucruri mai presus de cele pe care le vedem în fiecare zi, că există o adâncime mult mai mare a sufletului despre care nu ştii decât atunci când vrei să o faci şi că niciodată nu poţi fi cu adevărat nefericit dacă gândul tău este acolo unde e frumos…
Apoi, tot de la Norica l-am cunoscut pe „domnul Noica” (aşa cum ea îi spune apăsat, profund, axiomatic…), poate pe celălalt Noica, prietenul lui nea Păta din Gura Râului.
Aceasta înseamnă Păltiniş!
Şi mai înseamnă o pace nefirească (arareori tulburată de vreun orăşean neadaptat încă), un cer atât de aproape care te copleşeşte cu muzica sa (dacă vrei s-o asculţi) şi pădurea – din ce în ce mai tristă – care cândva, după ce îi va trece supărarea, va povesti tot ceea ce numai ea ştie…
luni, 26 mai 2008
...prietenilor (deja!) ai noştri de la Şcoala cu clasele I-VIII nr. 28 din sectorul 2 al Bucureştiului, toate gândurile bune din partea celor pe care i-au bucurat cu prezenţa în cadrul parteneriatului cu (printre altele) Şcoala cu clasele I-VIII Bobiceşti.
Le dedicăm cuvintele lui Constantin Noica din "Trei poeme filosofice pentru Sanda" (sunt primele care ne vin în minte acum, după desfăşurarea evenimentelor...):
"Lasă-mă să-ţi amintesc de gândul filosofului antic
ce se întreba: când aduni pe unu cu unu,
care unu se adună cu celălalt,
care unu devine doi?"...
Le dedicăm cuvintele lui Constantin Noica din "Trei poeme filosofice pentru Sanda" (sunt primele care ne vin în minte acum, după desfăşurarea evenimentelor...):
"Lasă-mă să-ţi amintesc de gândul filosofului antic
ce se întreba: când aduni pe unu cu unu,
care unu se adună cu celălalt,
care unu devine doi?"...
miercuri, 14 mai 2008
Unde’s elevii de mai an?…
Se pare că, în ultimul timp, spectacolul se desfăşoară astfel: unii citesc Herald Tribune, alţii înjură şi, cu siguranţă, ceilalţi chibiţează, mâncând seminţe şi scuipând cojile deasupra arenei…
Este, totuşi greu de crezut că o nepăsare incomensurabilă a pus stăpânire pe cei care ne conduc. E puţin probabil să existe resurse şi să nu se acorde învăţământului ceea ce merită cu prisosinţă. În acelaşi timp, fiecare sector pare a fi important, fiecare are rostul său şi, deci, un buget propriu, o felie din marele caşcaval… mic…
Şi totuşi, ceva rău se întâmplă! Poate un management defectuos, poate că lipsa banilor sau poate un început de narcisism al clasei politice complică lucrurile simple şi le simplifică pe cele complicate!
Să fie oare, vina înţelegerilor/alianţelor/coaliţiilor care, într-un avânt post-revoluţionar se construiesc ciclic, în cel mai dulce stil clasic, creştinesc, după principiul te faci frate cu dracu’ până treci puntea?…
Din toate câte puţin!
Dar cei copleşiţi sunt copiii. Ei nu mai înţeleg nimic din acest început de apocalipsă în care aruncăm unii în alţii cu greve, iminente blocări ale anului şi reproşuri privind starea învăţământului şi nivelul scăzut al elevilor. Ei sunt spectatorii fără voie ai unui meci absurd, ai unor timpuri pe care nu le merită dar din care învaţă deja că viaţa este o luptă în care prin faţă loveşti cu şpaga, iar prin spate cu minciuna.
E din ce în ce mai greu să intrăm în clasă cu privirea sus, să ne motivăm elevii către studiu şi către extazul călătoriei în lumea ştiinţei şi artelor. Căci există banii, sexul, kitch-ul omniprezente, pentru că emisiuni educative de maximă audienţă prezintă modul în care tinere pubere îşi pregătesc examenul de bac pe bancheta din spate a Rolls-ului, alături de bătrâni generoşi dar cu principii sănătoase… Pentru că şcolăriţele care concurează pentru un loc pe scena muzicii româneşti o fac fardate violent şi în versuri cu evident caracter erotic. Pentru că părinţii – dezorientaţi şi ei – le ţin interminabile lecţii de morală cu pilde din propria copilărie plină de frustrări şcolare sau de bătăile rupte din rai ale unui „tată adevărat”…
Cine zice pe vremea mea… este ori nostalgic al unor vremuri în care te lua dupe străzi şi te băga în făbrici, ori este complet depăşit, nereuşind să înţeleagă faptul că oamenii se schimbă, vremurile se schimbă, viaţa se schimbă ireversibil şi dureros…
Şi, ca orice bun creştin, credem că întotdeauna dreptatea este la mijloc – aici mijloc-ul fiind desigur, cu sensul de un punct între şi nu unul la egală distanţă de părţi. Căci, fără discuţie, altfel, ar mai exista şi oameni mulţumiţi de actuala stare de fapt! Dar, dacă toţi, într-un glas, strigă acelaşi lucru, ceva e putred în Danemarca noastră!… De ce nu încearcă să ţină cont de vocile din teritoriu? De ce nu schimbă programa, de ce nu reduc formalismul, de ce nu încurajează competenţa, iniţiativa, participarea? Dacă reforma înseamnă exclusiv bani (deci salarii), s-a înţeles greşit. Salarii mai bune raportate la preţuri, la tendinţa acestora şi la acuzaţiile pe care le primim în ceea ce priveşte corupţia în sistem. Salarii mai bune în sensul de recunoaştere a muncii şi a valorii. Salarii mai bune prin care înţelegerea şi trebuinţele noastre să poată depăşi stadiul actual în care stau înghesuite undeva la nivelul fiziologic şi de securitate.
Domnilor, veniţi la noi, poposiţi în casele noastre, în şcolile noastre, în satele şi oraşele neinundate! Deschideţi împreună cu noi uşile claselor în care, cândva şi dumneavoastră aţi învăţat.
Acum, în al doisprezecelea ceas, să redăm umanul şi demnitatea şcolii!
Publicat în Observator de Olt
Este, totuşi greu de crezut că o nepăsare incomensurabilă a pus stăpânire pe cei care ne conduc. E puţin probabil să existe resurse şi să nu se acorde învăţământului ceea ce merită cu prisosinţă. În acelaşi timp, fiecare sector pare a fi important, fiecare are rostul său şi, deci, un buget propriu, o felie din marele caşcaval… mic…
Şi totuşi, ceva rău se întâmplă! Poate un management defectuos, poate că lipsa banilor sau poate un început de narcisism al clasei politice complică lucrurile simple şi le simplifică pe cele complicate!
Să fie oare, vina înţelegerilor/alianţelor/coaliţiilor care, într-un avânt post-revoluţionar se construiesc ciclic, în cel mai dulce stil clasic, creştinesc, după principiul te faci frate cu dracu’ până treci puntea?…
Din toate câte puţin!
Dar cei copleşiţi sunt copiii. Ei nu mai înţeleg nimic din acest început de apocalipsă în care aruncăm unii în alţii cu greve, iminente blocări ale anului şi reproşuri privind starea învăţământului şi nivelul scăzut al elevilor. Ei sunt spectatorii fără voie ai unui meci absurd, ai unor timpuri pe care nu le merită dar din care învaţă deja că viaţa este o luptă în care prin faţă loveşti cu şpaga, iar prin spate cu minciuna.
E din ce în ce mai greu să intrăm în clasă cu privirea sus, să ne motivăm elevii către studiu şi către extazul călătoriei în lumea ştiinţei şi artelor. Căci există banii, sexul, kitch-ul omniprezente, pentru că emisiuni educative de maximă audienţă prezintă modul în care tinere pubere îşi pregătesc examenul de bac pe bancheta din spate a Rolls-ului, alături de bătrâni generoşi dar cu principii sănătoase… Pentru că şcolăriţele care concurează pentru un loc pe scena muzicii româneşti o fac fardate violent şi în versuri cu evident caracter erotic. Pentru că părinţii – dezorientaţi şi ei – le ţin interminabile lecţii de morală cu pilde din propria copilărie plină de frustrări şcolare sau de bătăile rupte din rai ale unui „tată adevărat”…
Cine zice pe vremea mea… este ori nostalgic al unor vremuri în care te lua dupe străzi şi te băga în făbrici, ori este complet depăşit, nereuşind să înţeleagă faptul că oamenii se schimbă, vremurile se schimbă, viaţa se schimbă ireversibil şi dureros…
Şi, ca orice bun creştin, credem că întotdeauna dreptatea este la mijloc – aici mijloc-ul fiind desigur, cu sensul de un punct între şi nu unul la egală distanţă de părţi. Căci, fără discuţie, altfel, ar mai exista şi oameni mulţumiţi de actuala stare de fapt! Dar, dacă toţi, într-un glas, strigă acelaşi lucru, ceva e putred în Danemarca noastră!… De ce nu încearcă să ţină cont de vocile din teritoriu? De ce nu schimbă programa, de ce nu reduc formalismul, de ce nu încurajează competenţa, iniţiativa, participarea? Dacă reforma înseamnă exclusiv bani (deci salarii), s-a înţeles greşit. Salarii mai bune raportate la preţuri, la tendinţa acestora şi la acuzaţiile pe care le primim în ceea ce priveşte corupţia în sistem. Salarii mai bune în sensul de recunoaştere a muncii şi a valorii. Salarii mai bune prin care înţelegerea şi trebuinţele noastre să poată depăşi stadiul actual în care stau înghesuite undeva la nivelul fiziologic şi de securitate.
Domnilor, veniţi la noi, poposiţi în casele noastre, în şcolile noastre, în satele şi oraşele neinundate! Deschideţi împreună cu noi uşile claselor în care, cândva şi dumneavoastră aţi învăţat.
Acum, în al doisprezecelea ceas, să redăm umanul şi demnitatea şcolii!
Publicat în Observator de Olt
miercuri, 7 mai 2008
poesis
panta rhei
n-am să sper ceea ce voi reuşi
n-am să spintec cuvintele
mai câţiva bani câteva gânduri
şi un ochi pe care mi-am schimbat dintele
nu te mai caut nu te mai găsesc
anotimpul putrezeşte în amintire
peste lumea care vrea absolutul
arunc o privire
cătălin mîinescu
n-am să sper ceea ce voi reuşi
n-am să spintec cuvintele
mai câţiva bani câteva gânduri
şi un ochi pe care mi-am schimbat dintele
nu te mai caut nu te mai găsesc
anotimpul putrezeşte în amintire
peste lumea care vrea absolutul
arunc o privire
cătălin mîinescu
poesis
panta rhei
n-am să sper ceea ce voi reuşi
n-am să spintec cuvintele
mai câţiva bani câteva gânduri
şi un ochi pe care mi-am schimbat dintele
nu te mai caut nu te mai găsesc
anotimpul putrezeşte în amintire
peste lumea care vrea absolutul
arunc o privire
n-am să sper ceea ce voi reuşi
n-am să spintec cuvintele
mai câţiva bani câteva gânduri
şi un ochi pe care mi-am schimbat dintele
nu te mai caut nu te mai găsesc
anotimpul putrezeşte în amintire
peste lumea care vrea absolutul
arunc o privire
joi, 1 mai 2008
Cuvinte frumoase...
"Nu de aripi are nevoie spiritul omenesc ci de plumb. Cu prea mare uşurinţă se avântă în cele mai înalte abstracţiuni pierzând orice contact cu omenescul şi realitatea."
Bacon
Bacon
marți, 22 aprilie 2008
Scuze pentru întârziere!...
Suntem prinşi cu ultimele pregătiri pentru Sfintele Sărbători de Paşte.
Apoi, la şcoală sunt multe lucruri de făcut: pregătim inaugurarea şcolii (am făcut reabilitare), aranjarea CDI-ului şi inaugurarea lui, serbarea de Paşte, parteneriatul "Gong! teatru şcolar" şi multe altele...
În schimb, lucrăm la blogul de didactica matematicii (mai avem mici probleme "tehnice") unde avem multe lucruri de postat, chestiuni importante pentru profesorul de matematică şi nu numai... Chiar ne dorim să fie ceva frumos şi util. Am lansat deja pagina (care e mai mult goală...) pentru a declara lucrul început şi pentru a fi, deci cu atât mai "obligaţi" să continuăm.
Nu veţi fi dezamăgiţi! Promitem!
Aşadar, staţi pe aproape!
Apoi, la şcoală sunt multe lucruri de făcut: pregătim inaugurarea şcolii (am făcut reabilitare), aranjarea CDI-ului şi inaugurarea lui, serbarea de Paşte, parteneriatul "Gong! teatru şcolar" şi multe altele...
În schimb, lucrăm la blogul de didactica matematicii (mai avem mici probleme "tehnice") unde avem multe lucruri de postat, chestiuni importante pentru profesorul de matematică şi nu numai... Chiar ne dorim să fie ceva frumos şi util. Am lansat deja pagina (care e mai mult goală...) pentru a declara lucrul început şi pentru a fi, deci cu atât mai "obligaţi" să continuăm.
Nu veţi fi dezamăgiţi! Promitem!
Aşadar, staţi pe aproape!
sâmbătă, 12 aprilie 2008
ATENŢIUNE!
Am început să lucrăm la blogul promis despre matematică şi metodica predării matematicii.
Adresa este:
http://didactika.wordpress.com
Vă aşteptăm!
Adresa este:
http://didactika.wordpress.com
Vă aşteptăm!
marți, 8 aprilie 2008
Astăzi, 8 aprilie 2008, împlinim 4 ani (a se citi "Ilie împlineşte patru ani")!
Mulţumim celor care se gândesc la noi, celor care ne-au urat, celor care, sub o formă sau alta sunt alături de noi!
Dumnezeu să ne ajute pe toţi, să putem trece peste toate cele cu care suntem încercaţi în fiecare zi, în fiecare moment...
Doamne ajută!
Mulţumim celor care se gândesc la noi, celor care ne-au urat, celor care, sub o formă sau alta sunt alături de noi!
Dumnezeu să ne ajute pe toţi, să putem trece peste toate cele cu care suntem încercaţi în fiecare zi, în fiecare moment...
Doamne ajută!
joi, 27 martie 2008
Gândirea raţională – o alternativă
Spunem: Nu mai învaţă copiii! Nu mai există respect! Violenţa ne invadează casele, clasele, cancelariile! Prea mult formalism, prea multă birocraţie! Aproape că nu există timpul fizic necesar întocmirii tuturor dosarelor şi documentelor cerute mai nou, profesorului. Goana după puncte – precum istorica goană după aur… Imaginea profesorului sifonată, controversată, abandonată… Greve, ameninţări, boicoturi…
Ce putem face acum?
Acum, în sensul de în aceste condiţii, căci ni se pare foarte important să luptăm dar la fel de important să optimizăm ceea ce este. Putem să luptăm cu sistemul, putem să ne întrebăm cu degetul la tâmplă sau cu barda în mână, putem să înjurăm oricât şi să facem emisiuni în direct. Problema este că, între timp, totul curge aproape neschimbat, inerţia este una dintre legile fundamentale, resursa de timp este aur dar doar pentru cine ştie, iar răbdarea rămâne una dintre virtuţile creştine supreme!
Oare nu poate fi aceasta o soluţie, să folosim altfel ceea ce există?
Concret:
Copiii nu mai învaţă pentru că timpurile s-au schimbat fundamental, pentru că părinţii lor nu îi mai pot motiva spre studiu – ba chiar le dau exemple de… diplomaţi-şomeri – pentru că programele nu mai corespund din aproape nici un punct de vedere (al volumului şi al calităţii şi utilităţii informaţiei), pentru că mulţi dintre profesorii lor au intrat în jocul periculos al „fentării” sistemului, în lupte politică, în goana după puncte, într-o concurenţă psihedelică, în afaceri… Pentru că oferta noastră nu mai este construită pe expectanţele şi pe nevoile lor. Constantin Noica spunea: „nu da sfaturi celui care nu ţi le cere căci nu te va asculta”. Ca în bancul acela sinistru, se pare că noi ajutăm o bătrânică să treacă strada, dar ea nu vrea să treacă strada pentru că nu are nevoie pe partea cealaltă… Desigur că e uşor să acuzi, să clasifici, să evaluezi global. Copiii nu mai învaţă. Dar de ce? Ce mecanisme de receptare a şcolii şi chiar a realităţii sunt activate în mintea şi în sufletul lor de către tăvălugul vremurilor? Ar trebui să începem să reconsiderăm atitudinea noastră faţă de tineri, faţă de reacţiile lor care nu sunt rezultatul direct şi imediat al unor evenimente, ci al stilului propriu de gândire, activat de evenimentele respective. Când este vorba despre personalitatea umană, nimic nu se mai desfăşoară după elementarul şi clasicul şablon cauză-efect. E mult mai complicat şi aici trebuie să se aplece educatorul, chiar dacă salariul este mic! (Să ne ierte Dumnezeu dar copiii nu au nici un amestec în lupta noastră cu miniştrii!...)
Nu mai există respect, pentru că nu mai există modele! Noi toţi avem nevoie de modele, începând de la cele fizice şi până la cele de personalitate. Elevii noştri se hrănesc cu acestea, cresc odată cu ele, prin ele! După părinţi, primul model este doamna învăţătoare. Apoi, domnul profesor de matematică şi, mai departe, inocente virgine care îşi pregătesc bac-ul pe bancheta din spate a Rolls-ului, ciobani în costume Armani care vorbesc tuturor despre Dumnezeul care unora le împarte bani, foşti secretari de partid care şi-au ajustat vocabularul devenind constructorii noului capitalism, Mărin De Niro de la Petroşani care cântă într-un trening de firmă despre valoarea sa pe care o apreciază toate fetele din cartier.
Nu mai există respect pentru că nu le mai vorbim copiilor de respect decât foarte rar şi atunci cu vocea ridicată şi invocând exemple dintr-o copilărie a altor oameni din alte vremuri demult apuse…
De aici, violenţa, şi din nevoia de apartenenţă, altfel neglijată. Violenţa, din nevoia de a fi ascultat, de a fi „băgat în seamă”. Violenţa, pentru că peste tot, în jur este doar violenţă de toate felurile şi pentru că, deocamdată cel puţin, cei care uzează de ea devin lideri şi răzbat cu succes. Pentru că binele învinge răul doar în poveşti şi doar până pe la jumătatea ciclului primar; apoi vin şmecherii cu săbii ninja şi cu beemve-urile decapotabile şi, în strigătele de admiraţie ale maselor, eliberează poporul de tirania legii.
Pe partea cealaltă, formalismul ne sufocă, generând, în opinia noastră, două tipuri de comportamente compensatorii: adaptarea (româneşte, tradiţional) fără comentarii (dar şi fără convingere) la noile cerinţe în care nu crede nici cel care le propovăduieşte sau comentarii virulente care merg până la mişcări sindicale de amploare.
Din nefericire şi fără să fie plănuit, ambele duc la neglijarea educării elevilor. Nimeni nu îşi propune acest lucru dar, în zbaterea pentru întocmirea incomensurabilelor portofolii, profesorul uită să-şi facă meseria.
Ce s-ar întâmpla dacă am lăsa-o mai încet cu „dosarele”?
Ce s-ar întâmpla dacă am pune accent pe anumite teme ale programelor, fără a le neglija pe celelalte, formând o reală cultură generală? Dar dacă am striga cu toţii să se aerisească programa precum a celor din vest care o au aerisită rău de tot şi totuşi, societatea lor evoluează?
Ce ar fi dacă am sta mai mult de vorbă cu copiii noştri şi nu numai în timpul orelor?
Ce ar fi dacă am vorbi frumos despre colegii noştri, dacă ne-am bucura împreună de succesele lor, dacă ne-am împrieteni, iar copiii şi părinţii lor ar vedea acest lucru?
Ce s-ar întâmpla dacă am vota cum trebuie şi dacă am face lobi democraţiei?
Ce ar fi dacă…?
Ce putem face acum?
Acum, în sensul de în aceste condiţii, căci ni se pare foarte important să luptăm dar la fel de important să optimizăm ceea ce este. Putem să luptăm cu sistemul, putem să ne întrebăm cu degetul la tâmplă sau cu barda în mână, putem să înjurăm oricât şi să facem emisiuni în direct. Problema este că, între timp, totul curge aproape neschimbat, inerţia este una dintre legile fundamentale, resursa de timp este aur dar doar pentru cine ştie, iar răbdarea rămâne una dintre virtuţile creştine supreme!
Oare nu poate fi aceasta o soluţie, să folosim altfel ceea ce există?
Concret:
Copiii nu mai învaţă pentru că timpurile s-au schimbat fundamental, pentru că părinţii lor nu îi mai pot motiva spre studiu – ba chiar le dau exemple de… diplomaţi-şomeri – pentru că programele nu mai corespund din aproape nici un punct de vedere (al volumului şi al calităţii şi utilităţii informaţiei), pentru că mulţi dintre profesorii lor au intrat în jocul periculos al „fentării” sistemului, în lupte politică, în goana după puncte, într-o concurenţă psihedelică, în afaceri… Pentru că oferta noastră nu mai este construită pe expectanţele şi pe nevoile lor. Constantin Noica spunea: „nu da sfaturi celui care nu ţi le cere căci nu te va asculta”. Ca în bancul acela sinistru, se pare că noi ajutăm o bătrânică să treacă strada, dar ea nu vrea să treacă strada pentru că nu are nevoie pe partea cealaltă… Desigur că e uşor să acuzi, să clasifici, să evaluezi global. Copiii nu mai învaţă. Dar de ce? Ce mecanisme de receptare a şcolii şi chiar a realităţii sunt activate în mintea şi în sufletul lor de către tăvălugul vremurilor? Ar trebui să începem să reconsiderăm atitudinea noastră faţă de tineri, faţă de reacţiile lor care nu sunt rezultatul direct şi imediat al unor evenimente, ci al stilului propriu de gândire, activat de evenimentele respective. Când este vorba despre personalitatea umană, nimic nu se mai desfăşoară după elementarul şi clasicul şablon cauză-efect. E mult mai complicat şi aici trebuie să se aplece educatorul, chiar dacă salariul este mic! (Să ne ierte Dumnezeu dar copiii nu au nici un amestec în lupta noastră cu miniştrii!...)
Nu mai există respect, pentru că nu mai există modele! Noi toţi avem nevoie de modele, începând de la cele fizice şi până la cele de personalitate. Elevii noştri se hrănesc cu acestea, cresc odată cu ele, prin ele! După părinţi, primul model este doamna învăţătoare. Apoi, domnul profesor de matematică şi, mai departe, inocente virgine care îşi pregătesc bac-ul pe bancheta din spate a Rolls-ului, ciobani în costume Armani care vorbesc tuturor despre Dumnezeul care unora le împarte bani, foşti secretari de partid care şi-au ajustat vocabularul devenind constructorii noului capitalism, Mărin De Niro de la Petroşani care cântă într-un trening de firmă despre valoarea sa pe care o apreciază toate fetele din cartier.
Nu mai există respect pentru că nu le mai vorbim copiilor de respect decât foarte rar şi atunci cu vocea ridicată şi invocând exemple dintr-o copilărie a altor oameni din alte vremuri demult apuse…
De aici, violenţa, şi din nevoia de apartenenţă, altfel neglijată. Violenţa, din nevoia de a fi ascultat, de a fi „băgat în seamă”. Violenţa, pentru că peste tot, în jur este doar violenţă de toate felurile şi pentru că, deocamdată cel puţin, cei care uzează de ea devin lideri şi răzbat cu succes. Pentru că binele învinge răul doar în poveşti şi doar până pe la jumătatea ciclului primar; apoi vin şmecherii cu săbii ninja şi cu beemve-urile decapotabile şi, în strigătele de admiraţie ale maselor, eliberează poporul de tirania legii.
Pe partea cealaltă, formalismul ne sufocă, generând, în opinia noastră, două tipuri de comportamente compensatorii: adaptarea (româneşte, tradiţional) fără comentarii (dar şi fără convingere) la noile cerinţe în care nu crede nici cel care le propovăduieşte sau comentarii virulente care merg până la mişcări sindicale de amploare.
Din nefericire şi fără să fie plănuit, ambele duc la neglijarea educării elevilor. Nimeni nu îşi propune acest lucru dar, în zbaterea pentru întocmirea incomensurabilelor portofolii, profesorul uită să-şi facă meseria.
Ce s-ar întâmpla dacă am lăsa-o mai încet cu „dosarele”?
Ce s-ar întâmpla dacă am pune accent pe anumite teme ale programelor, fără a le neglija pe celelalte, formând o reală cultură generală? Dar dacă am striga cu toţii să se aerisească programa precum a celor din vest care o au aerisită rău de tot şi totuşi, societatea lor evoluează?
Ce ar fi dacă am sta mai mult de vorbă cu copiii noştri şi nu numai în timpul orelor?
Ce ar fi dacă am vorbi frumos despre colegii noştri, dacă ne-am bucura împreună de succesele lor, dacă ne-am împrieteni, iar copiii şi părinţii lor ar vedea acest lucru?
Ce s-ar întâmpla dacă am vota cum trebuie şi dacă am face lobi democraţiei?
Ce ar fi dacă…?
joi, 13 martie 2008
Despre efectele fără cauză sau răţuşca cea urâtă
Despre învăţământul rural se vorbeşte pe cât de mult pe atât de „subţire”, adică, dacă în toate celelalte subiecte legate de învăţământ şi de educaţie aproape oricine poate emite judecăţi de valoare (care să fie şi viabile..), aici lucrurile stau cu totul altfel.
Ar trebui să începem prin a vorbi puţin despre, mai nou, o specie de „bau-bau” care – aşa cum se înţelege destul de clar din presa timpului – îşi pune nefericit şi ireversibil amprenta asupra viitorului României: profesorul de la ţară. Acesta este – aşa cum reiese din opiniile mai sus menţionate – un personaj destul de dubios, cu apucături imprevizile (aici fost ceapist, aici mânuitor de cuvinte frumos sunătoare) care dezvoltă abil în comunitate cultul personalităţii, care influenţează relativ uşor şi sigur orientarea electoratului destul de puţin cititor de Marin Sorescu şi care îşi ia leafa simultan cu trecerea timpului… În ceea ce priveşte pregătirea sa profesională, dascălul rural, sfidând tradiţia conform căreia, atunci când „dascălul” trecea pe stradă, se ridicau în picioare toate babele spunând „săru’ mâna!”, acum este un tip cu foarte multă economie de piaţă capitalistă în cap – dobândită, evident, în urma cursurilor cu frecvenţă redusă la şcoala vieţii – şi care adaptează (într-un ritm pubertin-adolescentin) stiluri de predare amintite vag din cele ale foştilor săi profesori, condimentându-şi periodic demersurile didactice cu pilde despre „bătaia ruptă din rai” sau „respectul care era odată” sau „ce mult munceam noi pe vremea noastră!” Dacă, între timp se mai face şi câte o neînsemnată remarcă de genul „conspectaţi de la pagina… la pagina…”, atunci chiar că feed-back-ul a fost realizat, iar obiectivele lecţiei şi, deci ale educaţiei au fost atinse strălucit!!!
Ei bine, domnilor, nu este chiar aşa! Am putea spune, mai exact: „de trei ori nu!”.
În primul rând, astfel de „aprecieri” – din nefericire frecvent întâlnite în media – sunt rezultatul uşurinţei cu care persoane [care nu au mai multe legături cu mediul rural decât are bătrâna cu mitraliera n.n.] fac analize sofisticate pe baza statisticilor (atât de mult la modă că par să ne conducă viaţa!...) şi a rapoartelor primite de la factori de decizie (inspectori, directori, etc.) care se încadrează în una dintre situaţiile: 1. nu s-au plimbat niciodată la ţară decât cu degetul pe hartă sau 2. alcătuiesc rapoarte cu răspunsuri aşa cum ştiu că „le aşteptă cei de sus”. Iar cei direct îndreptăţiţi să vorbească despre ceea ce se întâmplă la rural zac în continuare în promiscuitatea în care i-au îmbrâncit, pe de o parte logoreea analiştilor frumos vorbitori de pe scaun, iar pe de alta acceptarea tacită a unei asemenea situaţii, a tăcerii pe care nejustificat şi mioritic au adoptat-o.
Pe ce ne bazăm tăria cu care susţinem acest lucru? Răspundem sintetic:
1. Pe experienţa anilor de predare la ţară în care – şi nimeni dintre „ceilalţi” nu ştie acest lucru! – dacă te implici prea mult emoţional, rişti să îmbătrâneşti mai devreme şi mai adânc. E o altă lume, cu multă suferinţă, cu visuri îngropate din faşă, cu multă muncă de Sisif pe o bucată mică şi rece de pământ, cu alcool şi violenţă domestică. E o lume a ridurilor premature, a sufletelor crăpate ca şi pământul secetos care le dă ce vrea, când vrea…
2. Pe viaţa în imediata vecinătate a „profesorilor de ţară”, în mijlocul lor, de fapt, unde am învăţat că adevăratul părinte al copiilor de la ţară este profesorul său, localnic sau navetist, tânăr sau mai puţin tânăr.
3. Pe bunul simţ pe care îl are profesorul de la ţară care, deşi creştin, a înţeles greşit cuvintele lui Iisus despre întors şi celălalt obraz.
4. Pe cuvintele despre veşnicie ale lui Blaga şi pe puritatea şi inocenţa pe care încă o au cei de aici.
5. Pe ajutorul aproape de zero al părinţilor în devenirea copiilor lor, pe îndărătnicia cu care cred în faptul că, odată ajunşi la şcoală, elevul este în directa şi exclusiva responsabilitate a şcolii, deci a profesorului.
6. Pe modul în care profesorul a ajuns aici, adică: înainte de revoluţie, prin repartiţie, în urma absolvirii unei şcoli, iar după, promovând un concurs de competenţă, unde – cu excepţia a vreo trei ani – trebuia obţinut minim şapte! În ceea ce priveşte suplinitorii, nu este vina lor că sistemul trebuie să-i accepte…
7. Pe posibilităţile de trai reduse ale majorităţii de aici, fapt ce duce prematur la renunţarea continuării studiilor – acestea însemnând, de cele mai multe ori, navetă adică…bani.
8. Pe puţinele variante privind cariera pe care oamenii de la ţară le văd sau le cred, cu excepţia muncii „la negru” în ţările care au nevoie de servitori în casă şi în vecinătatea casei…
Nu trebuie să ne acuzaţi că suntem subiectivi, căci nu suntem mai mult decât este normal şi necesar! Dar credem cu tărie că, dacă la „talk-show” sunt invitaţi psihologi, inspectori şi miniştrii ar trebui chemaţi şi cei despre care se vorbeşte atât de pedant şi amănunţit. Analizele – care, între noi fie vorba înseamnă puerile constatări aproape exclusiv pe baze statistice – sunt irelevante şi/sau false. Se prezintă efecte, se dau spre pildă două-trei cazuri pe care opinia publică le înghite ca un animal de pradă flămând de senzaţie şi din care se generează concluzii cu pretenţii exhaustive!
La Testele Naţionale, rezultatele de la rural iarăşi foarte slabe!
În învăţământul superior merg doar 1% dintre absolvenţii de la ţară.
Suplinitorii fac ravagii.
Profesorii pensionari s-au decrepit şi uită de ce au venit la oră.
Mica mită – roşii, castraveţi, câte o pasăre (sănătoasă!...) şi astfel note mari, medii mari, statistici pozitive…
De ce toate astea? Comentariile se opresc întotdeauna înaintea acestei întrebări. Nu interesează cauzele? Nu trebuie pornit de la cauze ca să ştim ce să tratăm? Sau asta ar duce la cercetare la faţa locului şi există riscul de a călca în noroi sau de a inhala mirosul puternic al animalelor care ne dau lăptic şi brânză topită? Sau asta înseamnă să se vorbească despre profesorul de la ţară, cu profesorul de la ţară. Sau…
Aşteptând „rata” în staţia din faţa Primăriei, profesorul priveşte spre capătul drumului asfaltat pe alocuri şi îşi mişcă monedele în buzunar. Dacă are noroc, poate trece vreo cunoştinţă…
Publicat în Tribuna Învăţământului
Ar trebui să începem prin a vorbi puţin despre, mai nou, o specie de „bau-bau” care – aşa cum se înţelege destul de clar din presa timpului – îşi pune nefericit şi ireversibil amprenta asupra viitorului României: profesorul de la ţară. Acesta este – aşa cum reiese din opiniile mai sus menţionate – un personaj destul de dubios, cu apucături imprevizile (aici fost ceapist, aici mânuitor de cuvinte frumos sunătoare) care dezvoltă abil în comunitate cultul personalităţii, care influenţează relativ uşor şi sigur orientarea electoratului destul de puţin cititor de Marin Sorescu şi care îşi ia leafa simultan cu trecerea timpului… În ceea ce priveşte pregătirea sa profesională, dascălul rural, sfidând tradiţia conform căreia, atunci când „dascălul” trecea pe stradă, se ridicau în picioare toate babele spunând „săru’ mâna!”, acum este un tip cu foarte multă economie de piaţă capitalistă în cap – dobândită, evident, în urma cursurilor cu frecvenţă redusă la şcoala vieţii – şi care adaptează (într-un ritm pubertin-adolescentin) stiluri de predare amintite vag din cele ale foştilor săi profesori, condimentându-şi periodic demersurile didactice cu pilde despre „bătaia ruptă din rai” sau „respectul care era odată” sau „ce mult munceam noi pe vremea noastră!” Dacă, între timp se mai face şi câte o neînsemnată remarcă de genul „conspectaţi de la pagina… la pagina…”, atunci chiar că feed-back-ul a fost realizat, iar obiectivele lecţiei şi, deci ale educaţiei au fost atinse strălucit!!!
Ei bine, domnilor, nu este chiar aşa! Am putea spune, mai exact: „de trei ori nu!”.
În primul rând, astfel de „aprecieri” – din nefericire frecvent întâlnite în media – sunt rezultatul uşurinţei cu care persoane [care nu au mai multe legături cu mediul rural decât are bătrâna cu mitraliera n.n.] fac analize sofisticate pe baza statisticilor (atât de mult la modă că par să ne conducă viaţa!...) şi a rapoartelor primite de la factori de decizie (inspectori, directori, etc.) care se încadrează în una dintre situaţiile: 1. nu s-au plimbat niciodată la ţară decât cu degetul pe hartă sau 2. alcătuiesc rapoarte cu răspunsuri aşa cum ştiu că „le aşteptă cei de sus”. Iar cei direct îndreptăţiţi să vorbească despre ceea ce se întâmplă la rural zac în continuare în promiscuitatea în care i-au îmbrâncit, pe de o parte logoreea analiştilor frumos vorbitori de pe scaun, iar pe de alta acceptarea tacită a unei asemenea situaţii, a tăcerii pe care nejustificat şi mioritic au adoptat-o.
Pe ce ne bazăm tăria cu care susţinem acest lucru? Răspundem sintetic:
1. Pe experienţa anilor de predare la ţară în care – şi nimeni dintre „ceilalţi” nu ştie acest lucru! – dacă te implici prea mult emoţional, rişti să îmbătrâneşti mai devreme şi mai adânc. E o altă lume, cu multă suferinţă, cu visuri îngropate din faşă, cu multă muncă de Sisif pe o bucată mică şi rece de pământ, cu alcool şi violenţă domestică. E o lume a ridurilor premature, a sufletelor crăpate ca şi pământul secetos care le dă ce vrea, când vrea…
2. Pe viaţa în imediata vecinătate a „profesorilor de ţară”, în mijlocul lor, de fapt, unde am învăţat că adevăratul părinte al copiilor de la ţară este profesorul său, localnic sau navetist, tânăr sau mai puţin tânăr.
3. Pe bunul simţ pe care îl are profesorul de la ţară care, deşi creştin, a înţeles greşit cuvintele lui Iisus despre întors şi celălalt obraz.
4. Pe cuvintele despre veşnicie ale lui Blaga şi pe puritatea şi inocenţa pe care încă o au cei de aici.
5. Pe ajutorul aproape de zero al părinţilor în devenirea copiilor lor, pe îndărătnicia cu care cred în faptul că, odată ajunşi la şcoală, elevul este în directa şi exclusiva responsabilitate a şcolii, deci a profesorului.
6. Pe modul în care profesorul a ajuns aici, adică: înainte de revoluţie, prin repartiţie, în urma absolvirii unei şcoli, iar după, promovând un concurs de competenţă, unde – cu excepţia a vreo trei ani – trebuia obţinut minim şapte! În ceea ce priveşte suplinitorii, nu este vina lor că sistemul trebuie să-i accepte…
7. Pe posibilităţile de trai reduse ale majorităţii de aici, fapt ce duce prematur la renunţarea continuării studiilor – acestea însemnând, de cele mai multe ori, navetă adică…bani.
8. Pe puţinele variante privind cariera pe care oamenii de la ţară le văd sau le cred, cu excepţia muncii „la negru” în ţările care au nevoie de servitori în casă şi în vecinătatea casei…
Nu trebuie să ne acuzaţi că suntem subiectivi, căci nu suntem mai mult decât este normal şi necesar! Dar credem cu tărie că, dacă la „talk-show” sunt invitaţi psihologi, inspectori şi miniştrii ar trebui chemaţi şi cei despre care se vorbeşte atât de pedant şi amănunţit. Analizele – care, între noi fie vorba înseamnă puerile constatări aproape exclusiv pe baze statistice – sunt irelevante şi/sau false. Se prezintă efecte, se dau spre pildă două-trei cazuri pe care opinia publică le înghite ca un animal de pradă flămând de senzaţie şi din care se generează concluzii cu pretenţii exhaustive!
La Testele Naţionale, rezultatele de la rural iarăşi foarte slabe!
În învăţământul superior merg doar 1% dintre absolvenţii de la ţară.
Suplinitorii fac ravagii.
Profesorii pensionari s-au decrepit şi uită de ce au venit la oră.
Mica mită – roşii, castraveţi, câte o pasăre (sănătoasă!...) şi astfel note mari, medii mari, statistici pozitive…
De ce toate astea? Comentariile se opresc întotdeauna înaintea acestei întrebări. Nu interesează cauzele? Nu trebuie pornit de la cauze ca să ştim ce să tratăm? Sau asta ar duce la cercetare la faţa locului şi există riscul de a călca în noroi sau de a inhala mirosul puternic al animalelor care ne dau lăptic şi brânză topită? Sau asta înseamnă să se vorbească despre profesorul de la ţară, cu profesorul de la ţară. Sau…
Aşteptând „rata” în staţia din faţa Primăriei, profesorul priveşte spre capătul drumului asfaltat pe alocuri şi îşi mişcă monedele în buzunar. Dacă are noroc, poate trece vreo cunoştinţă…
Publicat în Tribuna Învăţământului
sâmbătă, 8 martie 2008
Despre bunătate
Poţi să crezi şi să nu crezi în acelaşi timp – „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”. Dar nu poţi să fi şi rău şi bun simultan.
Bunătate înseamnă dragoste, toleranţă, dărnicie, înţelegere. Bunătatea este liniştea, pacea pe care o simţi mereu şi din care dăruieşti întruna, necondiţionat.
Bunătatea nu poate fi selectivă: sunt bun aici şi nu sunt bun dincolo. Sau sunt bun în cutare situaţie şi rău în alta. Sunt bun şi atât!
Spun lucrurilor pe nume, dojenesc uneori – şi Iisus are câteva momente în care „mustră” dar în felul Lui, dumnezeiesc… - dar asta nu înseamnă că sunt rău. Cineva trebuie să-ţi spună, cineva trebuie să te facă să înţelegi, riscând să-ţi tulbure sistemul tău de valori – care, de altfel este sistemul tău.
Dacă un „om bun” încearcă să-ţi descrie un sistem general – creştinesc – nu înseamnă că ţi se cere/impune conformism. Nu e un paradox dar Mântuitorul este un exemplu viu de nonconformism! Căci nu este El cel care stă de vorbă cu renegaţii societăţii, nedumerindu-i de atâtea ori chiar pe apostolii săi? Nu El este cel care merge la toate ospeţele unde este chemat? (Întrebat pe un ton arţăgos de ce acceptă mesele fariseilor, răspunde: „Nu cel sănătos are nevoie de doctor”.)
Nu oricine vrea să fie bun deşi oricine poate să fie bun!
Bunătatea îţi vine de la acea împăcare cu lumea - care, repet, nu înseamnă conformism, înregimentare, acceptare absurdă – pe care doar împăcarea cu Dumnezeu ţi-o poate da!
Aşa cum atât de minunat o spunea părintele Nicolae Delarohia, creştinul este cel care nu se gândeşte la trecut şi nu-l preocupă viitorul: în acest sens împăcarea! Să nu te temi! Să ai îndrăzneală! Pentru că tot ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla cu siguranţă! Poţi fugi dar nu te poţi ascunde – acel „de ce ţi-e frică nu scapi” din înţelepciunea noastră populară.
De aceea implicit de a fi bun nu trebuie să te temi. Binele făcut conştient şi într-un interval având extremităţi creştine – necalculat, neplănuit, necondiţionat. Un bine general înţeles şi acceptat de cele mai multe ori foarte târziu dar nu prea târziu. Binele făcut nu cu sila – altă povară! – ci aceluia care are nevoie de el în acel moment, adică aproapelui, celui care cere, Mirelui (vezi ungerea cu mir şi spargerea vasului scump de către sora lui Simon Leprosul urmate de supărarea lui Iuda).
Binele ca ieşire din omenesc, binele ca întâmpinare, chemare a Mântuitorului.
Binele ca stavilă în calea Apocalipsei…
Publicat în Revista noastră, revista Şcolii Bobiceşti şi în Observator de Olt
Bunătate înseamnă dragoste, toleranţă, dărnicie, înţelegere. Bunătatea este liniştea, pacea pe care o simţi mereu şi din care dăruieşti întruna, necondiţionat.
Bunătatea nu poate fi selectivă: sunt bun aici şi nu sunt bun dincolo. Sau sunt bun în cutare situaţie şi rău în alta. Sunt bun şi atât!
Spun lucrurilor pe nume, dojenesc uneori – şi Iisus are câteva momente în care „mustră” dar în felul Lui, dumnezeiesc… - dar asta nu înseamnă că sunt rău. Cineva trebuie să-ţi spună, cineva trebuie să te facă să înţelegi, riscând să-ţi tulbure sistemul tău de valori – care, de altfel este sistemul tău.
Dacă un „om bun” încearcă să-ţi descrie un sistem general – creştinesc – nu înseamnă că ţi se cere/impune conformism. Nu e un paradox dar Mântuitorul este un exemplu viu de nonconformism! Căci nu este El cel care stă de vorbă cu renegaţii societăţii, nedumerindu-i de atâtea ori chiar pe apostolii săi? Nu El este cel care merge la toate ospeţele unde este chemat? (Întrebat pe un ton arţăgos de ce acceptă mesele fariseilor, răspunde: „Nu cel sănătos are nevoie de doctor”.)
Nu oricine vrea să fie bun deşi oricine poate să fie bun!
Bunătatea îţi vine de la acea împăcare cu lumea - care, repet, nu înseamnă conformism, înregimentare, acceptare absurdă – pe care doar împăcarea cu Dumnezeu ţi-o poate da!
Aşa cum atât de minunat o spunea părintele Nicolae Delarohia, creştinul este cel care nu se gândeşte la trecut şi nu-l preocupă viitorul: în acest sens împăcarea! Să nu te temi! Să ai îndrăzneală! Pentru că tot ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla cu siguranţă! Poţi fugi dar nu te poţi ascunde – acel „de ce ţi-e frică nu scapi” din înţelepciunea noastră populară.
De aceea implicit de a fi bun nu trebuie să te temi. Binele făcut conştient şi într-un interval având extremităţi creştine – necalculat, neplănuit, necondiţionat. Un bine general înţeles şi acceptat de cele mai multe ori foarte târziu dar nu prea târziu. Binele făcut nu cu sila – altă povară! – ci aceluia care are nevoie de el în acel moment, adică aproapelui, celui care cere, Mirelui (vezi ungerea cu mir şi spargerea vasului scump de către sora lui Simon Leprosul urmate de supărarea lui Iuda).
Binele ca ieşire din omenesc, binele ca întâmpinare, chemare a Mântuitorului.
Binele ca stavilă în calea Apocalipsei…
Publicat în Revista noastră, revista Şcolii Bobiceşti şi în Observator de Olt
joi, 6 martie 2008
Azi sunt trist…
Sunt trist pentru că tot ceea ce se întâmplă în jurul meu pare a nu mai fi controlat şi controlabil.
Pentru că nu mai există criterii, nu mai există limite şi nici interpretări rezonabile…
Nu mai este toleranţă, nu mai este nimic de înţeles şi de acceptat.
Sunt trist pentru că oricând, oricine poate spune orice despre oricine. Şi nu se poate dovedi sau, odată lansat, orice zvon devine realitate zdrobitoare. Conştiinţa colectivă acaparează informaţia şi o stochează aşa cum este, fără posibilitatea de a o modifica ulterior. Exact cum se spune: nu te mai spală apoi, toate apele Iordanului…
Azi sunt trist pentru că oamenii sunt trişti în jurul meu; pentru că atunci când nu suntem trişti, suntem răi… Pentru că alternativa tristeţii este răutatea.
Este mult mai uşor – biologic vorbind – să zâmbeşti decât să te încrunţi. Dar este mult mai tentant să fi rău, să stăpâneşti, să ai influenţă, să faci oamenii din jurul tău să îşi dea seama că depind de tine, mai mult sau mai puţin, sub o formă sau alta. Să înţeleagă că nu pot face nimic singuri, că au nevoie de tine pentru că nu se poate altfel.
Atât de mic este acel no man’s land dintre bine şi rău! Nici nu îţi dai seama când ai ajuns deja dincolo! Şi apoi începe schimbarea, metamorfozarea – deşi, poate mai potrivit ar fi malformarea…
Ajungi să crezi – treptat dar sigur – că tot ceea ce faci este bine, justificat şi justificabil, că din ce în ce mai puţini oameni te înţeleg, te apreciază şi te ajută. Că echipa scade simţitor… Că oamenii devin răi… Că tu devii singur! Singur, bun şi neînţeles…
Şi, vorba lui conu’ Leonida: „omu’, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimic mişcă.”
E trist, e totul trist în jur!
Iar memorabile cuvinte precum cele de mai sus nu sunt decât un alt memento obsedant şi inutil ca toate semnele pe care ni le trimite mereu şi răbdător Cel pe care, câte puţin Îl uităm: Dumnezeu! Cel pe care Îl ignorăm dar nu uităm să-L invocăm atunci când ni se întâmplă o nenorocire, şi atunci sub forma ascunsă a unui reproş de neparticipare…
L-am neglijat pe Dumnezeu! De aici tot răul!
Şi ce ne-am face dacă şi El ne-ar uita?...
Apărut în "Observator de Olt".
Pentru că nu mai există criterii, nu mai există limite şi nici interpretări rezonabile…
Nu mai este toleranţă, nu mai este nimic de înţeles şi de acceptat.
Sunt trist pentru că oricând, oricine poate spune orice despre oricine. Şi nu se poate dovedi sau, odată lansat, orice zvon devine realitate zdrobitoare. Conştiinţa colectivă acaparează informaţia şi o stochează aşa cum este, fără posibilitatea de a o modifica ulterior. Exact cum se spune: nu te mai spală apoi, toate apele Iordanului…
Azi sunt trist pentru că oamenii sunt trişti în jurul meu; pentru că atunci când nu suntem trişti, suntem răi… Pentru că alternativa tristeţii este răutatea.
Este mult mai uşor – biologic vorbind – să zâmbeşti decât să te încrunţi. Dar este mult mai tentant să fi rău, să stăpâneşti, să ai influenţă, să faci oamenii din jurul tău să îşi dea seama că depind de tine, mai mult sau mai puţin, sub o formă sau alta. Să înţeleagă că nu pot face nimic singuri, că au nevoie de tine pentru că nu se poate altfel.
Atât de mic este acel no man’s land dintre bine şi rău! Nici nu îţi dai seama când ai ajuns deja dincolo! Şi apoi începe schimbarea, metamorfozarea – deşi, poate mai potrivit ar fi malformarea…
Ajungi să crezi – treptat dar sigur – că tot ceea ce faci este bine, justificat şi justificabil, că din ce în ce mai puţini oameni te înţeleg, te apreciază şi te ajută. Că echipa scade simţitor… Că oamenii devin răi… Că tu devii singur! Singur, bun şi neînţeles…
Şi, vorba lui conu’ Leonida: „omu’, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, fireşte, şi nimic mişcă.”
E trist, e totul trist în jur!
Iar memorabile cuvinte precum cele de mai sus nu sunt decât un alt memento obsedant şi inutil ca toate semnele pe care ni le trimite mereu şi răbdător Cel pe care, câte puţin Îl uităm: Dumnezeu! Cel pe care Îl ignorăm dar nu uităm să-L invocăm atunci când ni se întâmplă o nenorocire, şi atunci sub forma ascunsă a unui reproş de neparticipare…
L-am neglijat pe Dumnezeu! De aici tot răul!
Şi ce ne-am face dacă şi El ne-ar uita?...
Apărut în "Observator de Olt".
duminică, 2 martie 2008
Cu degetul la tâmplă (II)
Sunt lucruri despre care nu ştim că există, nu le simţim. Ele fac parte din „firescul” nostru. Dar le sesizăm abia când devin absente. Exemplu (banal): oxigenul.
Apreciere în… contumacie.
La fel e cu oamenii: abia după ce mor descoperim că îi iubeam atât de mult şi că este aproape imposibil fără ei.
***
Aspiraţia către dumnezeire vine şi creşte natural, liber.
Creştin devii. Te naşti creştin pentru că te naşti din creştini. De fapt, creştin devii treptat.
***
O expresie ca „porniri animalice” este folosită total necorespunzător. Căci, de exemplu un om care comite un viol o face ca un om şi nu ca un animal! Animalele nu violează! Ele se reproduc exclusiv pentru perpetuarea speciei.
Un om care ucide o face ca om şi nu ca animal, acesta din urmă potolindu-şi foamea sau apărându-se de pericole.
În fapt, toate „pornirile animalice” ale animalelor au la bază acte/impulsuri/motivaţii pozitive. În vreme ce „pornirile animalice” ale omului sunt, de fapt „porniri umane”, adică având motivaţii – de cele mai multe ori – individuale, subiective, profund negative.
***
Cartea lui Iov – ca de altfel multe alte lucruri ale Sfintei Cărţi – cred că trebuie luată strict ca pildă: chiar dacă acesta era un credincios al lui Dumnezeu, cu o viaţă îndestulătoare şi plină de bucurii, poate că Dumnezeu îl încearcă astfel: cum se comportă un om cu condiţia lui Iov într-o situaţie în care nu a mai fost până acum? (interpretabil, într-un anumit sens, de ce această curiozitate la sugestia Satanei?...)
***
În şcoală, limbile străine se învaţă, în general, greu. Se întâmplă, însă ca oamenii să plece – din diverse motive – în străinătate, după ce au terminat şcoala sau elevi fiind. Acolo reuşesc să facă faţă, învăţând în scurt timp limba (chiar nu cred să existe care să fi avut probleme din cauza limbii ţării în care a plecat!...)
De ce acest aparent paradox?
Simplu: sunt nevoiţi! Nu au alternativă! Acolo nu primesc notă, ci dau un examen mult mai greu decât oricare altul de aici: supravieţuirea!
Iată un alt exemplu în care este vorba despre comunicare. Poţi să mori dacă nu comunici (şi nu doar de foame!)…
***
Poezia nu este icoana, este cuiul, peretele pe care este aşezată!
Aşadar, o chestiune profund subiectivă, deci reală.
Nu contează ce a simţit poetul, ce a gândit poetul sau ce a vrut să spună. Contează ce simt eu. Iar eu simt!
Publicat în "Observator de Olt".
Apreciere în… contumacie.
La fel e cu oamenii: abia după ce mor descoperim că îi iubeam atât de mult şi că este aproape imposibil fără ei.
***
Aspiraţia către dumnezeire vine şi creşte natural, liber.
Creştin devii. Te naşti creştin pentru că te naşti din creştini. De fapt, creştin devii treptat.
***
O expresie ca „porniri animalice” este folosită total necorespunzător. Căci, de exemplu un om care comite un viol o face ca un om şi nu ca un animal! Animalele nu violează! Ele se reproduc exclusiv pentru perpetuarea speciei.
Un om care ucide o face ca om şi nu ca animal, acesta din urmă potolindu-şi foamea sau apărându-se de pericole.
În fapt, toate „pornirile animalice” ale animalelor au la bază acte/impulsuri/motivaţii pozitive. În vreme ce „pornirile animalice” ale omului sunt, de fapt „porniri umane”, adică având motivaţii – de cele mai multe ori – individuale, subiective, profund negative.
***
Cartea lui Iov – ca de altfel multe alte lucruri ale Sfintei Cărţi – cred că trebuie luată strict ca pildă: chiar dacă acesta era un credincios al lui Dumnezeu, cu o viaţă îndestulătoare şi plină de bucurii, poate că Dumnezeu îl încearcă astfel: cum se comportă un om cu condiţia lui Iov într-o situaţie în care nu a mai fost până acum? (interpretabil, într-un anumit sens, de ce această curiozitate la sugestia Satanei?...)
***
În şcoală, limbile străine se învaţă, în general, greu. Se întâmplă, însă ca oamenii să plece – din diverse motive – în străinătate, după ce au terminat şcoala sau elevi fiind. Acolo reuşesc să facă faţă, învăţând în scurt timp limba (chiar nu cred să existe care să fi avut probleme din cauza limbii ţării în care a plecat!...)
De ce acest aparent paradox?
Simplu: sunt nevoiţi! Nu au alternativă! Acolo nu primesc notă, ci dau un examen mult mai greu decât oricare altul de aici: supravieţuirea!
Iată un alt exemplu în care este vorba despre comunicare. Poţi să mori dacă nu comunici (şi nu doar de foame!)…
***
Poezia nu este icoana, este cuiul, peretele pe care este aşezată!
Aşadar, o chestiune profund subiectivă, deci reală.
Nu contează ce a simţit poetul, ce a gândit poetul sau ce a vrut să spună. Contează ce simt eu. Iar eu simt!
Publicat în "Observator de Olt".
joi, 28 februarie 2008
Cu degetul la tâmplă (I)
Singurătatea se construieşte neştiută, fără proiecte, fără cărămizi sau muncitori, fără schele şi macarale. Creşte încet, ca o iederă… Brodează pe trup hărţi necunoscute, colorate în toate felurile, când mai mari, când mai mici. Drumuri, nenumărate drumuri care nu duc nicăieri. Deşi uneori soarele pare că plănuieşte ceva, parcă îl auzi chicotind, frecându-şi mâinile a nerăbdare. Dar e mult de aşteptat şi nimeni nu are atât timp. Cine e dispus să aştepte ceva ce se va întâmpla într-o bună zi, când nimeni nu va mai crede?
Singurătatea este o prelungire a fericirii, o altă faţă a ei. Când totul s-a împlinit, când totul este aşa cum ar fi trebuit să se întâmple, iedera începe să se audă încet, urcând puţin câte puţin, cu degete firave căţărându-se. Ca un şarpe, ai putea spune dar nu e şarpe. Nu, nu! Este altceva. Altceva mult mai firav şi mai simplu…
***
Când prietenii mor, mori şi tu, doar că nu de tot.
Mori puţin dar ireversibil. Ceea ce a fost moare odată cu ei!
Nimic nu mai poate fi la fel…
***
Cred că îndemnul „vegheaţi!” al Mântuitorului înseamnă – pe lângă vizibila chemare la aşteptare şi reflecţie – consumarea cum se cade a vieţii, neirosirea acesteia şi, mai ales, înţelegerea profundă a caracterului de pildă a fiecărui moment al ei!
Este foarte clar că dacă, după orice pas care are o oarecare importanţă, nu rămânem cu ceea ce trebuia învăţat din el, dacă înţelegerile trec pe lângă noi, se irosesc nebănuite sau neluate în seamă, existenţei noastre nu i-au fost definite nici ţintele şi nici rostul.
La ce bun să se întâmple pentru mine ceea ce nu ştiu că se întâmplă?
Pentru ce zbaterea fără căutarea căii spre adevăr?
***
E o mare problemă cu acel „te faci frate cu dracul până treci puntea”!
Căci, în primul rând, a te face frate cu dracul înseamnă a-ţi vinde sufletul. Simplu!
„Până treci puntea” este un fel de a spune pentru că, după nu mai poţi rămâne acelaşi, eşti altul, schimbat, fără suflet! Nu se mai poate, pur şi simplu reveni la starea iniţială. Ai gustat deja din plăcerile oferite de parteneriatul cu pricina, ţi-ai schimbat factura, obiceiurile, nu-ţi mai aparţii! Nu ai cum să te fereşti de a deveni ca el, după ce ai semnat pactul!
Este suficient (pentru condamnarea ta) doar gândul de a lega coaliţii cu cel rău, cu atât mai mult, a semna este pasul final, dincolo de care nu mai există nimic.
Este ireversibil ceea ce tocmai ai consimţit!
Publicat în "Observator de Olt"
Singurătatea este o prelungire a fericirii, o altă faţă a ei. Când totul s-a împlinit, când totul este aşa cum ar fi trebuit să se întâmple, iedera începe să se audă încet, urcând puţin câte puţin, cu degete firave căţărându-se. Ca un şarpe, ai putea spune dar nu e şarpe. Nu, nu! Este altceva. Altceva mult mai firav şi mai simplu…
***
Când prietenii mor, mori şi tu, doar că nu de tot.
Mori puţin dar ireversibil. Ceea ce a fost moare odată cu ei!
Nimic nu mai poate fi la fel…
***
Cred că îndemnul „vegheaţi!” al Mântuitorului înseamnă – pe lângă vizibila chemare la aşteptare şi reflecţie – consumarea cum se cade a vieţii, neirosirea acesteia şi, mai ales, înţelegerea profundă a caracterului de pildă a fiecărui moment al ei!
Este foarte clar că dacă, după orice pas care are o oarecare importanţă, nu rămânem cu ceea ce trebuia învăţat din el, dacă înţelegerile trec pe lângă noi, se irosesc nebănuite sau neluate în seamă, existenţei noastre nu i-au fost definite nici ţintele şi nici rostul.
La ce bun să se întâmple pentru mine ceea ce nu ştiu că se întâmplă?
Pentru ce zbaterea fără căutarea căii spre adevăr?
***
E o mare problemă cu acel „te faci frate cu dracul până treci puntea”!
Căci, în primul rând, a te face frate cu dracul înseamnă a-ţi vinde sufletul. Simplu!
„Până treci puntea” este un fel de a spune pentru că, după nu mai poţi rămâne acelaşi, eşti altul, schimbat, fără suflet! Nu se mai poate, pur şi simplu reveni la starea iniţială. Ai gustat deja din plăcerile oferite de parteneriatul cu pricina, ţi-ai schimbat factura, obiceiurile, nu-ţi mai aparţii! Nu ai cum să te fereşti de a deveni ca el, după ce ai semnat pactul!
Este suficient (pentru condamnarea ta) doar gândul de a lega coaliţii cu cel rău, cu atât mai mult, a semna este pasul final, dincolo de care nu mai există nimic.
Este ireversibil ceea ce tocmai ai consimţit!
Publicat în "Observator de Olt"
miercuri, 27 februarie 2008
Noi, în anul 2000…
Cine putea să uite cu câtă ardoare cântam această melodie? Şi poate chiar credeam că în anul 2000, autoturisme excesiv de aerodinamice vor săgeta culoarele strâmte dintre blocurile cu câteva sute de etaje ale oraşelor patriei noastre ajunsă deja într-un stadiu foarte avansat al drumului spre cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie…
Noi, în anul 2000/ Când nu vom mai fi copii/ Vom face ce-am văzut cândva…
Chestia asta cu „făcutul” nu ştiu dacă ar fi foarte nimerită!... Căci vedeam minciună şi efectele ei, vedeam formalism, teatru ieftin şi impostura pe care, cel puţin până la o vârstă le-am luat drept adevărate, drept fireşti. Apoi cineva ne spunea întruna că e bine; dacă taci şi îţi vezi de treabă, e bine. Ceea ce ni se pare cel mai periculos este faptul că prea-înţeleptul popor român a scos-o de mult p’asta cu „capul plecat, sabia nu-l taie”. Deci noi, creştini prin definiţie, docili prin formaţie, defensivi prin tradiţie am fost mereu îngăduitori cu batjocoritorii noştri, manifestându-ne civic prin înfierarea răului şi prin excesul de zel care şi acum ne călăuzeşte în demersurile noastre profund democratice…
De fapt, dacă stai să te întrebi mai mult şi nu neglijezi să-ţi găseşti circumstanţe atenuante, poţi să ajungi liniştit la concluzia că, în definitiv tot ceea ce faci este scuzabil, este explicabil, este justificat şi, dacă insişti, poţi demonstra (cu argumente solide!) că e chiar lăudabil. Pentru binele semenilor! Pentru ţară!...
„Nu i se pretinde nimănui să fie erou sau martir. […] Dar i se poate oricui pretinde să nu dea mai mult decât i se cere.” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, 1994). De aici porneşte mare parte a răului. Căci excesul de zel devine o atitudine: pică bine să mă încovoi puţin, să încuviinţez din cap când ceilalţi aberează (ca şi când ar spune cine ştie ce minunăţie!...), să nu contrazic, să-mi văd de treabă!
Dar ce treabă mai e aceea? Ce plăcere se poate găsi în această dublă vieţuire?
„Pentru familie, pentru copii…” Da, dar acum nu mai există securitatea, nimeni nu te mai saltă, nimeni nu te mai duce la ocnă! Şi atunci, faptele ne sunt cu atât mai incriminante!
…Noi, în anul 2000…
Iată-ne trişti în anul 2000. Cu un trecut putred, neasumat şi nemărturisit care ne chinuie somnul şi ne umple zilele de minciună… Cu un prezent anost şi fără entuziasm… Şi cu un viitor în care, probabil că „vom face ce am văzut cândva…”
Apărut în "Observator de Olt"
Noi, în anul 2000/ Când nu vom mai fi copii/ Vom face ce-am văzut cândva…
Chestia asta cu „făcutul” nu ştiu dacă ar fi foarte nimerită!... Căci vedeam minciună şi efectele ei, vedeam formalism, teatru ieftin şi impostura pe care, cel puţin până la o vârstă le-am luat drept adevărate, drept fireşti. Apoi cineva ne spunea întruna că e bine; dacă taci şi îţi vezi de treabă, e bine. Ceea ce ni se pare cel mai periculos este faptul că prea-înţeleptul popor român a scos-o de mult p’asta cu „capul plecat, sabia nu-l taie”. Deci noi, creştini prin definiţie, docili prin formaţie, defensivi prin tradiţie am fost mereu îngăduitori cu batjocoritorii noştri, manifestându-ne civic prin înfierarea răului şi prin excesul de zel care şi acum ne călăuzeşte în demersurile noastre profund democratice…
De fapt, dacă stai să te întrebi mai mult şi nu neglijezi să-ţi găseşti circumstanţe atenuante, poţi să ajungi liniştit la concluzia că, în definitiv tot ceea ce faci este scuzabil, este explicabil, este justificat şi, dacă insişti, poţi demonstra (cu argumente solide!) că e chiar lăudabil. Pentru binele semenilor! Pentru ţară!...
„Nu i se pretinde nimănui să fie erou sau martir. […] Dar i se poate oricui pretinde să nu dea mai mult decât i se cere.” (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, 1994). De aici porneşte mare parte a răului. Căci excesul de zel devine o atitudine: pică bine să mă încovoi puţin, să încuviinţez din cap când ceilalţi aberează (ca şi când ar spune cine ştie ce minunăţie!...), să nu contrazic, să-mi văd de treabă!
Dar ce treabă mai e aceea? Ce plăcere se poate găsi în această dublă vieţuire?
„Pentru familie, pentru copii…” Da, dar acum nu mai există securitatea, nimeni nu te mai saltă, nimeni nu te mai duce la ocnă! Şi atunci, faptele ne sunt cu atât mai incriminante!
…Noi, în anul 2000…
Iată-ne trişti în anul 2000. Cu un trecut putred, neasumat şi nemărturisit care ne chinuie somnul şi ne umple zilele de minciună… Cu un prezent anost şi fără entuziasm… Şi cu un viitor în care, probabil că „vom face ce am văzut cândva…”
Apărut în "Observator de Olt"
duminică, 24 februarie 2008
Despre bine şi rău...
Dumnezeu îngăduie să se întâmple răul pentru ca noi să îl deosebim de bine. Dumnezeu îngăduie să se întâmple tot răul pentru ca noi să înţelegem că El există. Poate de asta oamenii sunt din ce în ce mai răi; pentru că încep să înţeleagă că Dumnezeu există. Iar ei mai sperau că pot face orice fără a li se contabiliza greşelile, patima, răul...
Există limite pentru orice. Şi pentru rău există limite . dar mintea limitată a oamenilor nu poate vedea aceste limite.
Limitele răului sunt, poate singurele limite pe care mintea oamenilor – deşi limitată – nu le poate vedea. Sau le vede dar nu le distinge...
Pentru că răul, odată început pare a nu mai avea sfârşit. El se revarsă, umple totul, se molipseşte. Acoperă toate golurile. Convinge pe cei nehotărâţi şi încearcă să-i clintească pe cei care cred şi ştiu...
Deşi încă nu este mai mult rău decât bine.
Deşi binele există în om structural, genetic.
Deşi răul există în om structural, genetic.
Dumnezeu îngăduie să se întâmple răul pentru că răul există.
Aşa cum există şi binele...
Există limite pentru orice. Şi pentru rău există limite . dar mintea limitată a oamenilor nu poate vedea aceste limite.
Limitele răului sunt, poate singurele limite pe care mintea oamenilor – deşi limitată – nu le poate vedea. Sau le vede dar nu le distinge...
Pentru că răul, odată început pare a nu mai avea sfârşit. El se revarsă, umple totul, se molipseşte. Acoperă toate golurile. Convinge pe cei nehotărâţi şi încearcă să-i clintească pe cei care cred şi ştiu...
Deşi încă nu este mai mult rău decât bine.
Deşi binele există în om structural, genetic.
Deşi răul există în om structural, genetic.
Dumnezeu îngăduie să se întâmple răul pentru că răul există.
Aşa cum există şi binele...
joi, 21 februarie 2008
Liber, două vorbe despre navetă
Nu de mult am descoperit că naveta este un mod de viaţă!
Îmi amintesc de călătoriile mele periodice la Craiova, în adolescenţă şi de personajele ciudate întâlnite în tren, în orele de vârf, care se urcau, îşi găseau loc, închideau ochii şi se opreau din sforăit când trenul oprea în gara lor de destinaţie. Fix!
Apoi, de obiceiurile pe care le descoperi acolo: modul în care îţi odihneşti picioarele eliberate de tirania pantofilor (asta tot în tren era), improvizarea unei discuţii, antrenarea în ea a cât mai multor participanţi (brainstorming?). şi cât de bine te simţi când probezi existenţa a cel puţin unuia care îţi împărtăşeşte convingerile – în special cele care pun la zid proastele obiceiuri contemporane (în special ale tinerilor!), cele care înfierează faptele „celor certaţi cu legea” (expresie pe care încă o auzi pe la radio, de la câte un reporter ce şi-a făcut stagiul în alte vremuri…) sau cele care scot în evidenţă proverbiala rivalitate dintre cumnate, răutatea tipică a soacrelor şi consecinţele bine-cunoscute ale „facerii de bine”…
Se dezvoltă între timp o stare de confort, de linişte, de bucurie că există şi alţii care o duc rău sau chiar mai rău decât tine. Şi nostalgia – pufoasa, tentanta nostalgie – care, pe de-o parte te întristează, iar pe de alta te face să te simţi bine că ai fost cândva, demult, părtaş al unor minunăţii care nu s-au mai văzut…
Din acest registru, enumerăm (evident, fără pretenţii exhaustive!): „te lua dupe străzi şi te băga în făbrici”, „îţi dădea şi garsonerie”, „îţi dădea serviciu”, „ăl mai sărăntoc avea maşină”, „n-a avut el multe clase, da’ a condus o ţară!”, „de când a murit Ceauşescu, nici de văruit n-au mai văruit ăştia!”… Odată am auzit-o şi pe aia că „n-aveai ce mânca, da’ aveai bani”. Interesant.
Iată, deci câte în câte moduri poţi avea o reprezentare a navetei, cum aceasta îţi poate chiar schimba viaţa (într-un sens sau altul…).
Ca să nu mai vorbim de faptul că ajungi acasă şi ai ce povesti!
În plus, cât de băgat în seamă te simţi când consoarta îţi răspunde: „cum le ştii tu pe toate, bibicule!”.
Îmi amintesc de călătoriile mele periodice la Craiova, în adolescenţă şi de personajele ciudate întâlnite în tren, în orele de vârf, care se urcau, îşi găseau loc, închideau ochii şi se opreau din sforăit când trenul oprea în gara lor de destinaţie. Fix!
Apoi, de obiceiurile pe care le descoperi acolo: modul în care îţi odihneşti picioarele eliberate de tirania pantofilor (asta tot în tren era), improvizarea unei discuţii, antrenarea în ea a cât mai multor participanţi (brainstorming?). şi cât de bine te simţi când probezi existenţa a cel puţin unuia care îţi împărtăşeşte convingerile – în special cele care pun la zid proastele obiceiuri contemporane (în special ale tinerilor!), cele care înfierează faptele „celor certaţi cu legea” (expresie pe care încă o auzi pe la radio, de la câte un reporter ce şi-a făcut stagiul în alte vremuri…) sau cele care scot în evidenţă proverbiala rivalitate dintre cumnate, răutatea tipică a soacrelor şi consecinţele bine-cunoscute ale „facerii de bine”…
Se dezvoltă între timp o stare de confort, de linişte, de bucurie că există şi alţii care o duc rău sau chiar mai rău decât tine. Şi nostalgia – pufoasa, tentanta nostalgie – care, pe de-o parte te întristează, iar pe de alta te face să te simţi bine că ai fost cândva, demult, părtaş al unor minunăţii care nu s-au mai văzut…
Din acest registru, enumerăm (evident, fără pretenţii exhaustive!): „te lua dupe străzi şi te băga în făbrici”, „îţi dădea şi garsonerie”, „îţi dădea serviciu”, „ăl mai sărăntoc avea maşină”, „n-a avut el multe clase, da’ a condus o ţară!”, „de când a murit Ceauşescu, nici de văruit n-au mai văruit ăştia!”… Odată am auzit-o şi pe aia că „n-aveai ce mânca, da’ aveai bani”. Interesant.
Iată, deci câte în câte moduri poţi avea o reprezentare a navetei, cum aceasta îţi poate chiar schimba viaţa (într-un sens sau altul…).
Ca să nu mai vorbim de faptul că ajungi acasă şi ai ce povesti!
În plus, cât de băgat în seamă te simţi când consoarta îţi răspunde: „cum le ştii tu pe toate, bibicule!”.
Tristeţea despre care nu se vorbeşte
Undeva, între dealuri, într-o şcoală mică îngropată sub troiene, o mână de elevi pe jumătate îngheţaţi îşi spun rugăciunea întorşi către peretele dinspre miază-zi, cu palmele lipite şi cu ochii la icoana Maicii – un cor şoptit, molcom ca o apă de câmpie.
Încă o zi începe…
Ce uşor este să se vorbească despre învăţământul rural – mai ales dacă vorbele sunt, cu precădere cifre statistice. Ce uşor se termină un astfel de subiect când relatarea se face dintr-un birou… totul este clar, uniform şi se conformează regulilor general valabile – adică alb sau negru…
S-a scris foarte mult despre copiii de la ţară, despre profesorii de acolo, despre şcolile satelor şi comunelor. Avem vaga impresie că este genul de subiect evitat de către cititori – se dă pagina la un articol polemic sau la altul „mai interesant”, mai vesel. Oare simt ceva cei care citesc, oare ştiu ceva?
Despre acest lucru vrem să vorbim: despre tristeţea de la ţară…
[Trebuie precizat de la început că acest material este scris din experienţa celor câţiva ani buni de predat la ţară şi din informaţiile culese de la şcoli din mediul rural şi de la colegi profesori de acolo. n.n.]
Pentru tânărul profesor, tristeţea începe la prezentarea la post – aproape niciodată un astfel de post nu figurează într-o perspectivă pozitivă a unui tânăr. Aici este primul mare semn de întrebare. De unde această dezamăgire? De ce se crede că doar oraşul poate contura imaginea reuşitei profesionale? Credem că trebuie lucrat mult aici – profesorii care formează profesori, psihologii, profesorii viitori colegi ar trebui să se coalizeze şi să vorbească tinerilor despre faptul că primul pas în reuşita profesională este să-ţi placă meseria şi să o faci acolo, la locul tău de muncă. Şcoala de la ţară este un loc de muncă aşa cum sunt atâtea altele! Şi, cel mai important lucru – pe care, poate că nu-l auzim prea des – este că această şcoală este „ o altă lume”…
Dar, ceea ce este cu adevărat trist este viaţa copiilor de acolo! Acesta este cel mai greu lucru: să le vezi ochii obosiţi în fiecare dimineaţă…
Se pare că un anumit soi de inerţie (benefică?) ţine satul nostru la o oarecare distanţă de cea ce se cheamă civilizaţie. Într-un fel e bine căci, dacă jocurile pe calculator, defilatul cu maşini luxoase şi prizatul de prafuri reprezintă civilizaţia, atunci, cu siguranţă nu asta lipseşte satului românesc – îi este suficientă intrarea triumfală a manelelor…
Astfel munca este aici cuvântul de ordine. Cei acre muncesc o fac de dimineaţa până seara. Ei trebuie să asigure hrana zilnică, proviziile pentru „zilele negre” şi, mai ales, ei ştiu că lenea este păcat mare. Şi mai ştiu despre ruşinea pe care o reprezintă o grădină plină de buruieni şi o curte fără păsări şi animale.
Ceea ce este cel puţin ciudat e faptul că, spre deosebire de cei de la oraş – ale căror activităţi sunt de altă natură – aceştia nu se plâng. E o resemnare înăbuşită, ascunsă – aşa a vrut Dumnezeu să fie organizată lumea”…
Iar copiii sunt parte integrantă a acestei organizări, ei sunt aproape egalii părinţilor lor…
Credem că am reuşit să înţelegem de ce acel supărător „mă!” din vocabularul fiilor lui Moromete, formă de adresare foarte des utilizată în familiile de ţărani. Contrar aparenţelor, ea nu reflectă o lipsă de respect ci acea „egalitate” la care făceam referire mai sus.
Copilăria celor de la ţară începe cu jocul de-a „Capul familiei” – îngrijirea fraţilor mai mici – şi continuă cu alte jocuri tematice precum „mulsul vacii”, „prăşitul” şi „spălatul rufelor”…
Uneori o copilărie îmbătrânită mă priveşte prin ochii destinaţi ridurilor premature. Nişte adulţi necopţi, alergându-se în recreaţii parcă în căutarea copilăriei pierdute…
Şi mai este în ochii lor groaza altor două nenorociri ale vieţii la ţară: alcoolismul şi violenţa domestică. Foarte rar vorbesc despre ele şi atunci ca despre ceva aproape normal sau sub forma unor glume. Poate că, dacă ceva se întâmplă foarte des înseamnă că este normal să se întâmple aşa ceva. Poate că aşa este ordinea lumii: să bei, să-i baţi pe cei apropiaţi şi să-i acuzi barbar de toate mizeriile vieţii în sărăcie. Poate că asta va fi devenirea de vreme ce, înţeleptul popor român (cu îndeletniciri ancestrale eminamente agrare) spune că aşchia nu sare departe de trunchi, fără a fi avut legături cu Freud…
Şi am înţeles un lucru: că şcoala reprezintă, de cele mai multe ori, singurul loc şi timp din viaţa acestor copii când sunt ascultaţi, când sunt luaţi în seamă, când primesc zâmbete şi mângâiere. Şi am învăţat că trebuie, că suntem obligaţi să-i mângâiem pe copii, să le scoatem în valoare priceperile – chiar dacă uneori, mici şi puţine… - să-i ajutăm să simtă căldură şi dragoste. Să le îndreptăm paşii întru lumea mirifică a cărţii dar nu ca un refugiu egoist şi laş, ci convingându-i că adevărul este aici şi că prin ştiinţă pot schimba o viaţă cu care, poate inconştient, deja nu sunt de acord.
Fiecare copil este o valoare. Fiecare suflet de copil este o petală în grădina lui Dumnezeu. Ochii copiilor sunt izvorul luminii vieţii [nu întâmplător copiii lui Tonitza sunt numai ochi… n.n.]
Să le dăm calculatoare, planşe, microscoape, mobilier şi centrale termice. Să le dăm material didactic de toate felurile. Dar dacă îi vom lipsi de dragostea noastră, toate acestea vor rămâne reci şi inutile.
E fascinantă lumea calculatoarelor şi a fotografiilor, şi cea a microuniversului. Dar, când profesorul vorbeşte, copiii se luminează! Când învăţătorul li se adresează, când „îi cheamă”, copiii abandonează totul şi îl urmează – întocmai apostolilor – nimic nemaiavând însemnătatea de la început.
Cuvintele profesorului să fie vorbele mamei, ale tatălui, ale mentorului. Iar palma acestuia – care nu mai loveşte, ca odinioară – să fie caucul care aduce izvorul la gura însetaţilor copii!
Apărut în TRIBUNA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI nr. 841/ 27 martie – 2 aprilie 2006
Încă o zi începe…
Ce uşor este să se vorbească despre învăţământul rural – mai ales dacă vorbele sunt, cu precădere cifre statistice. Ce uşor se termină un astfel de subiect când relatarea se face dintr-un birou… totul este clar, uniform şi se conformează regulilor general valabile – adică alb sau negru…
S-a scris foarte mult despre copiii de la ţară, despre profesorii de acolo, despre şcolile satelor şi comunelor. Avem vaga impresie că este genul de subiect evitat de către cititori – se dă pagina la un articol polemic sau la altul „mai interesant”, mai vesel. Oare simt ceva cei care citesc, oare ştiu ceva?
Despre acest lucru vrem să vorbim: despre tristeţea de la ţară…
[Trebuie precizat de la început că acest material este scris din experienţa celor câţiva ani buni de predat la ţară şi din informaţiile culese de la şcoli din mediul rural şi de la colegi profesori de acolo. n.n.]
Pentru tânărul profesor, tristeţea începe la prezentarea la post – aproape niciodată un astfel de post nu figurează într-o perspectivă pozitivă a unui tânăr. Aici este primul mare semn de întrebare. De unde această dezamăgire? De ce se crede că doar oraşul poate contura imaginea reuşitei profesionale? Credem că trebuie lucrat mult aici – profesorii care formează profesori, psihologii, profesorii viitori colegi ar trebui să se coalizeze şi să vorbească tinerilor despre faptul că primul pas în reuşita profesională este să-ţi placă meseria şi să o faci acolo, la locul tău de muncă. Şcoala de la ţară este un loc de muncă aşa cum sunt atâtea altele! Şi, cel mai important lucru – pe care, poate că nu-l auzim prea des – este că această şcoală este „ o altă lume”…
Dar, ceea ce este cu adevărat trist este viaţa copiilor de acolo! Acesta este cel mai greu lucru: să le vezi ochii obosiţi în fiecare dimineaţă…
Se pare că un anumit soi de inerţie (benefică?) ţine satul nostru la o oarecare distanţă de cea ce se cheamă civilizaţie. Într-un fel e bine căci, dacă jocurile pe calculator, defilatul cu maşini luxoase şi prizatul de prafuri reprezintă civilizaţia, atunci, cu siguranţă nu asta lipseşte satului românesc – îi este suficientă intrarea triumfală a manelelor…
Astfel munca este aici cuvântul de ordine. Cei acre muncesc o fac de dimineaţa până seara. Ei trebuie să asigure hrana zilnică, proviziile pentru „zilele negre” şi, mai ales, ei ştiu că lenea este păcat mare. Şi mai ştiu despre ruşinea pe care o reprezintă o grădină plină de buruieni şi o curte fără păsări şi animale.
Ceea ce este cel puţin ciudat e faptul că, spre deosebire de cei de la oraş – ale căror activităţi sunt de altă natură – aceştia nu se plâng. E o resemnare înăbuşită, ascunsă – aşa a vrut Dumnezeu să fie organizată lumea”…
Iar copiii sunt parte integrantă a acestei organizări, ei sunt aproape egalii părinţilor lor…
Credem că am reuşit să înţelegem de ce acel supărător „mă!” din vocabularul fiilor lui Moromete, formă de adresare foarte des utilizată în familiile de ţărani. Contrar aparenţelor, ea nu reflectă o lipsă de respect ci acea „egalitate” la care făceam referire mai sus.
Copilăria celor de la ţară începe cu jocul de-a „Capul familiei” – îngrijirea fraţilor mai mici – şi continuă cu alte jocuri tematice precum „mulsul vacii”, „prăşitul” şi „spălatul rufelor”…
Uneori o copilărie îmbătrânită mă priveşte prin ochii destinaţi ridurilor premature. Nişte adulţi necopţi, alergându-se în recreaţii parcă în căutarea copilăriei pierdute…
Şi mai este în ochii lor groaza altor două nenorociri ale vieţii la ţară: alcoolismul şi violenţa domestică. Foarte rar vorbesc despre ele şi atunci ca despre ceva aproape normal sau sub forma unor glume. Poate că, dacă ceva se întâmplă foarte des înseamnă că este normal să se întâmple aşa ceva. Poate că aşa este ordinea lumii: să bei, să-i baţi pe cei apropiaţi şi să-i acuzi barbar de toate mizeriile vieţii în sărăcie. Poate că asta va fi devenirea de vreme ce, înţeleptul popor român (cu îndeletniciri ancestrale eminamente agrare) spune că aşchia nu sare departe de trunchi, fără a fi avut legături cu Freud…
Şi am înţeles un lucru: că şcoala reprezintă, de cele mai multe ori, singurul loc şi timp din viaţa acestor copii când sunt ascultaţi, când sunt luaţi în seamă, când primesc zâmbete şi mângâiere. Şi am învăţat că trebuie, că suntem obligaţi să-i mângâiem pe copii, să le scoatem în valoare priceperile – chiar dacă uneori, mici şi puţine… - să-i ajutăm să simtă căldură şi dragoste. Să le îndreptăm paşii întru lumea mirifică a cărţii dar nu ca un refugiu egoist şi laş, ci convingându-i că adevărul este aici şi că prin ştiinţă pot schimba o viaţă cu care, poate inconştient, deja nu sunt de acord.
Fiecare copil este o valoare. Fiecare suflet de copil este o petală în grădina lui Dumnezeu. Ochii copiilor sunt izvorul luminii vieţii [nu întâmplător copiii lui Tonitza sunt numai ochi… n.n.]
Să le dăm calculatoare, planşe, microscoape, mobilier şi centrale termice. Să le dăm material didactic de toate felurile. Dar dacă îi vom lipsi de dragostea noastră, toate acestea vor rămâne reci şi inutile.
E fascinantă lumea calculatoarelor şi a fotografiilor, şi cea a microuniversului. Dar, când profesorul vorbeşte, copiii se luminează! Când învăţătorul li se adresează, când „îi cheamă”, copiii abandonează totul şi îl urmează – întocmai apostolilor – nimic nemaiavând însemnătatea de la început.
Cuvintele profesorului să fie vorbele mamei, ale tatălui, ale mentorului. Iar palma acestuia – care nu mai loveşte, ca odinioară – să fie caucul care aduce izvorul la gura însetaţilor copii!
Apărut în TRIBUNA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI nr. 841/ 27 martie – 2 aprilie 2006
Despre sentimentul de cobai
Nu ştiu alţii cum sunt dar când ne gândim la sistemul nostru de învăţământ, la curriculum, la proiecte, la nivelul de pregătire al elevilor şi la entuziasmul general, vizualizăm un salt fără paraşută şi ne întrebăm: când va fi impactul cu solul şi cum va fi acesta?
Nu judecăm; nu e nici creştineşte şi, în plus, angrenaţi în sistem, ar trebui să ne judecăm şi pe noi. Căci e uşor să spui: de ce să mai strig când, oricum nu aude nimeni? Şi apoi să-ţi vezi de leafa aceea care, „e mică dar este!”.
Atitudinea aceasta profund românească, sloganul multisecular „capul plecat, sabia nu-l taie”, precum şi alte şlagăre ale timpurilor moderne: „vin ai noştri, pleacă ai noştri”, „timpul trece, leafa merge”, „pauzele lungi şi dese…”, înăspresc o stare de tensiune care generează discordie, indiferenţă, chaos…
Acolo sus, poate că nu e vorba doar de oameni nedeprinşi cu treburile şcolii. Poate că nu dezinteresul pentru un sector neproductiv este motivul îndepărtării învăţământului dintre priorităţi. Sau poate că – deşi, uneori eşti tentat să crezi acest lucru – cei care iau decizii nu îşi răzbună copilăria plină de frustrări şcolare…
Poate că altfel de interese îşi ţes plasa peste umerii noştri care rabdă de mii de ani, bombănind (eventual…) atunci când interlocutorul nu e de faţă… Poate că algoritmul are o structură logică absconsă care depăşeşte înţelegerea şi trebuinţele noastre, oricum înghesuite undeva la nivelul fiziologic şi de securitate…
Este atât de ciudat ceea ce se întâmplă în învăţământul românesc, atât de dureros, că întrebările, nu numai că nu duc la răspunsuri dar nasc alte întrebări, într-o avalanşă nimicitoare…
E atâta tristeţe în jur!
Oamenii sunt obosiţi, fără vlagă, fără zâmbet… Reforma perpetuă, încercările, experimentele care se succed ca un tăvălug, sentimentul de cobai resimţit aproape ca o normalitate nefirească de către elevi şi profesorii lor, creează o complicitate tacită în şcoală, o convieţuire în captivitate care înăbuşe orice gând către pădurile virgine...
Apărut în Tribuna Învăţământului
Nu judecăm; nu e nici creştineşte şi, în plus, angrenaţi în sistem, ar trebui să ne judecăm şi pe noi. Căci e uşor să spui: de ce să mai strig când, oricum nu aude nimeni? Şi apoi să-ţi vezi de leafa aceea care, „e mică dar este!”.
Atitudinea aceasta profund românească, sloganul multisecular „capul plecat, sabia nu-l taie”, precum şi alte şlagăre ale timpurilor moderne: „vin ai noştri, pleacă ai noştri”, „timpul trece, leafa merge”, „pauzele lungi şi dese…”, înăspresc o stare de tensiune care generează discordie, indiferenţă, chaos…
Acolo sus, poate că nu e vorba doar de oameni nedeprinşi cu treburile şcolii. Poate că nu dezinteresul pentru un sector neproductiv este motivul îndepărtării învăţământului dintre priorităţi. Sau poate că – deşi, uneori eşti tentat să crezi acest lucru – cei care iau decizii nu îşi răzbună copilăria plină de frustrări şcolare…
Poate că altfel de interese îşi ţes plasa peste umerii noştri care rabdă de mii de ani, bombănind (eventual…) atunci când interlocutorul nu e de faţă… Poate că algoritmul are o structură logică absconsă care depăşeşte înţelegerea şi trebuinţele noastre, oricum înghesuite undeva la nivelul fiziologic şi de securitate…
Este atât de ciudat ceea ce se întâmplă în învăţământul românesc, atât de dureros, că întrebările, nu numai că nu duc la răspunsuri dar nasc alte întrebări, într-o avalanşă nimicitoare…
E atâta tristeţe în jur!
Oamenii sunt obosiţi, fără vlagă, fără zâmbet… Reforma perpetuă, încercările, experimentele care se succed ca un tăvălug, sentimentul de cobai resimţit aproape ca o normalitate nefirească de către elevi şi profesorii lor, creează o complicitate tacită în şcoală, o convieţuire în captivitate care înăbuşe orice gând către pădurile virgine...
Apărut în Tribuna Învăţământului
sâmbătă, 16 februarie 2008
Din ciclul „să se revizuiască, primesc!”
...şi-mi vine să zic: „Domnilor, vorbim ca să conversăm! Dacă nu schimbăm programa, halal reformă!”
Maimuţărim occidentul – vorba lui Goga – da’ programele ălora nu le vedem ?
I-am cerut unui prieten din „State” manuale de gimnaziu şi a râs de mine, dom’le. A zis că el, în anul întâi la facultăţile care au matematică, predă de la ecuaţia de gradul al doilea la integrale – pentru neavizaţi, exact materia noastră din IX-XII. Moldovenii nu fac analiză matematică în liceu. Iar franţujii, la probleme grele le trec pe ale noastre de la corigenţe.
Un român – elev în Spania – zice: „ăştia sunt proşti rău!” Nu sunt, aşa e programa lor. Iar corigenţi de-ai mei plecaţi în Franţa – aşa a fost conjunctura – nu numai că au intrat imediat în următoarea clasă dar au devenit premianţii lor. Adică faliţii noştri, premianţii lor!
Nu strigă nimeni?
Nu se întreabă nimeni?
„Cultură generală”, se auzi un glas de sus…
Ce cultură generală, frate? Dacă îţi cade Niagara în cap te lauzi că ai făcut duş?…
„Da, dar pe vremea noastră…”
pe vremea noastră erau alte vremuri. Şi n-aveam nici televizor, nici distracţie, nici droguri, nici profesori democraţi (adică având comportament democratic…), nici tricouri colorate, nici autocare pan-europene, nici multimedia, nici…
În schimb, câinii umblau cu producţii de 9 mii de kile la hectar în coadă, iar delicvenţii, dacă erau unul-doi în ţară şi aceia se recalificau la locul de muncă – unde colectivul îi susţinea sau îi critica, după caz.
Adică îmi amintesc remarca unuia dintre dascălii mei, în 1988, când a venit vorba despre seralişti: „dăm diplome de analfabeţi!”. Exagera un pic, poate…
Cert este că nici corupţia, nici mediocritatea, nici alte lucruri mici nu au fost o invenţie postdecembristă. Erau de toate dar nu se ştia!
Aşa că sunt alte vremuri. Şi la vremuri noi, programe noi!
„Dar cine face programele?” – se auzi vocea suavă şi temătoare a unui debutant care încă nu îşi face bagajele pentru Spania.
Păi, după cum sunt de stufoase, se pare că sunt făcute de nişte profesori care nu au mai predat de foarte mult timp sau care nu au fost niciodată la catedră.
Să ne fie iertată remarca dar credem că pe Amazon se scriu cărţile despre Amazon… Sau măcar să se ţină cont de părerea băştinaşilor…
Din când în când – dar atât de rar că nici nu-mi mai aduc aminte când s-a întâmplat ultima dată – ne vin nişte chestionare elaborate pe care le completăm şi le trimitem „mai sus”, de unde vor fi trimise „mai sus”. Oare, ajung undeva? Sau, dacă ajung, ţine cineva cont de ele? Sau sunt trimise doar cele care corespund, cele care conţin răspunsuri care nu supără pe nimeni şi nici nu implică vreo deplasare dintr-un birou în altul?… Sau, poate nu sunt trimise deloc! Sau se arhivează înainte de a fi deschise?…
Şi iar vorbim ca să conversăm!
Pentru că fraţilor, niciodată caravana nu s-a oprit la lătratul câinilor !
Şi mai este o problemă: într-un stat constituţional tânăr ca al nostru…
Maimuţărim occidentul – vorba lui Goga – da’ programele ălora nu le vedem ?
I-am cerut unui prieten din „State” manuale de gimnaziu şi a râs de mine, dom’le. A zis că el, în anul întâi la facultăţile care au matematică, predă de la ecuaţia de gradul al doilea la integrale – pentru neavizaţi, exact materia noastră din IX-XII. Moldovenii nu fac analiză matematică în liceu. Iar franţujii, la probleme grele le trec pe ale noastre de la corigenţe.
Un român – elev în Spania – zice: „ăştia sunt proşti rău!” Nu sunt, aşa e programa lor. Iar corigenţi de-ai mei plecaţi în Franţa – aşa a fost conjunctura – nu numai că au intrat imediat în următoarea clasă dar au devenit premianţii lor. Adică faliţii noştri, premianţii lor!
Nu strigă nimeni?
Nu se întreabă nimeni?
„Cultură generală”, se auzi un glas de sus…
Ce cultură generală, frate? Dacă îţi cade Niagara în cap te lauzi că ai făcut duş?…
„Da, dar pe vremea noastră…”
pe vremea noastră erau alte vremuri. Şi n-aveam nici televizor, nici distracţie, nici droguri, nici profesori democraţi (adică având comportament democratic…), nici tricouri colorate, nici autocare pan-europene, nici multimedia, nici…
În schimb, câinii umblau cu producţii de 9 mii de kile la hectar în coadă, iar delicvenţii, dacă erau unul-doi în ţară şi aceia se recalificau la locul de muncă – unde colectivul îi susţinea sau îi critica, după caz.
Adică îmi amintesc remarca unuia dintre dascălii mei, în 1988, când a venit vorba despre seralişti: „dăm diplome de analfabeţi!”. Exagera un pic, poate…
Cert este că nici corupţia, nici mediocritatea, nici alte lucruri mici nu au fost o invenţie postdecembristă. Erau de toate dar nu se ştia!
Aşa că sunt alte vremuri. Şi la vremuri noi, programe noi!
„Dar cine face programele?” – se auzi vocea suavă şi temătoare a unui debutant care încă nu îşi face bagajele pentru Spania.
Păi, după cum sunt de stufoase, se pare că sunt făcute de nişte profesori care nu au mai predat de foarte mult timp sau care nu au fost niciodată la catedră.
Să ne fie iertată remarca dar credem că pe Amazon se scriu cărţile despre Amazon… Sau măcar să se ţină cont de părerea băştinaşilor…
Din când în când – dar atât de rar că nici nu-mi mai aduc aminte când s-a întâmplat ultima dată – ne vin nişte chestionare elaborate pe care le completăm şi le trimitem „mai sus”, de unde vor fi trimise „mai sus”. Oare, ajung undeva? Sau, dacă ajung, ţine cineva cont de ele? Sau sunt trimise doar cele care corespund, cele care conţin răspunsuri care nu supără pe nimeni şi nici nu implică vreo deplasare dintr-un birou în altul?… Sau, poate nu sunt trimise deloc! Sau se arhivează înainte de a fi deschise?…
Şi iar vorbim ca să conversăm!
Pentru că fraţilor, niciodată caravana nu s-a oprit la lătratul câinilor !
Şi mai este o problemă: într-un stat constituţional tânăr ca al nostru…
Cercul Pedagogic sau lupta cu inerţia
Experiment:
Se dă o cuşcă în care cinci maimuţe încearcă, pe rând să se urce pe scara care duce la o banană agăţată de o aţă. Când una dintre ele începe să urce, un furtun cu apă se porneşte să le ude zdravăn. Încet, încet, ştiind pericolul care le paşte pe toate, cea care totuşi mai are îndrăzneala să se apropie de scară, este luată imediat la bătaie de către celelalte.
Se scoate o maimuţă şi se introduce una nouă. Aceasta, evident că va încerca să se urce spre banană dar reacţia celorlalte va fi promptă. Apoi este scoasă altă maimuţă şi introdusă una nouă şi operaţiunea se repetă până când, din grupul iniţial nu va mai fi nici una. În acest moment, nici o maimuţă nu mai încearcă să se urce spre banană pentru că toate celelalte vor sări asupra ei. De ce?
Concluzia:
"Deoarece aşa am procedat noi întotdeauna."
Acesta este mecanismul de formare a politicilor unei organizaţii…
Nu se mai ştie de când s-a moştenit structura actuală a unei şedinţe de cerc pedagogic. Cert este că ne întâlnim pe rând, la câte o şcoală pentru a asista la o lecţie predată
de către un profesor din şcoala-gazdă, apoi să ascultăm un referat ştiinţific, unul metodic, să stăm puţin de vorbă şi apoi să ne ospătăm din bucatele pe care, cu trudă şi cu cheltuială gazdele le-au întins pe mesele din sala de clasă de alături…
Să analizăm puţin aceste etape:
Lecţia predată este, indubitabil regizată. Adică: ori este pregătită în întregime cu mult timp înainte, ori dacă nu, ea tot nu reflectă realitatea căci, ştiind că va avea loc, profesorul lucrează cu clasa mult mai intens decât ar face-o în mod normal – ceea ce ne duce cu gândul la un alt soi de regizare, nefiind o lecţie din şirul de lecţii care se succed firesc în viaţa unei clase şi a unui profesor… Desigur că, dacă prima variantă are părţile ei hilare – asistenţii simt imediat că „s-a lucrat” şi, în plus există riscul ca un Gigel să se ridice şi să întrebe: ”Doamna, acum e rândul meu?” – a doua prezintă mai mult aspecte pozitive dar, rămâne să ne întrebăm cui foloseşte o astfel de lecţie? Căci cei cu vechime par plictisiţi şi o lecţie obişnuită nu le spune mare lucru. Cei tineri – deci, cu mai puţină aplicaţiune – ar avea multe de întrebat, ar vrea să spună celorlalţi cum văd ei predarea lecţiei respective pentru ca apoi să se încingă un talk-show de toată isprava şi folosinţa…
Referatul ştiinţific (ce-i drept, în cele mai multe cazuri, muncit!) este un prilej pentru cei mai mulţi de a mai dezlega un rebus, de a mai vorbi despre odrasle sau de a admira toaletele proaspăt etalate de către unii dintre participanţi. Oricum, toţi cei prezenţi sunt cu ochii pe referent, încurajându-l din ochi şi prin mişcări mici din cap sugerând: „ţine-o aşa că e bine!”. Mai ales acum, când salariile sunt atât de mici, când avem rate la bănci şi copii/nepoţi de crescut, iar elevii sunt greu de deprins cu tabla înmulţirii şi cu redactarea unei cereri, tocmai acum trebuie să devenim atât de serioşi şi să vorbim despre chestiuni pe care oricum nu le facem la clasă şi nici din Gazeta Matematică nu mai rezolvăm când rămânem singuri…
Referatul metodic este receptat, de obicei, drept o chestiune fără sens dar cu profunde semnificaţii. „Metodica asta e un lucru pentru începători; să nu-mi vină mie cu poveşti d’astea, eu care am atâta amar de vechime în învăţământ!…” Ce mai avem de învăţat? Să facă referat metodic cei tineri!
Discuţiile privind lecţia şi materialele prezentate sunt preponderent pozitive, vrând parcă să reliefeze o dată în plus caracterul creştin al poporului român care, dacă se pune bine cu vecinul, nu îşi complică viaţa. Dacă se ridică şi vreo voce opozantă, acela ori este cârcotaş, ori face pe deşteptul.
Când deja îşi aprinde primul ţigara este momentul psihologic al trecerii la următoarea etapă, cea mai… apetisantă: masa. Măcar n-am plecat degeaba de acasă!…
Aparent simplistă, această analiză descoperă o parte a adâncurilor noastre freudiene. Şi tocmai pentru aceasta cerem reconsiderarea atitudinii faţă de cercul pedagogic, altfel rămas printre relicvele diseminării şi aplicării didacticii la nivelul cel mai aproape de om.
Avem de lămurit câteva lucruri:
1. lecţia este utilă în măsura în care vine să răspundă întrebărilor pe care fiecare şi le pune. Altfel, vorba lui Constantin Noica: „Nu da sfaturi celui care nu ţi le cere, căci nu te va asculta!”
2. referatul ştiinţific este o sarcină şcolărească şi care, în structura lui intimă este rezolvată şcolăreşte…
3. echivalenţa dintre vechime şi experienţă este relativă, dacă acceptăm – şi nu putem altfel! – ideea că nu toţi cei care sunt în sistem sunt conştienţi că aceasta nu este o meserie, ci o misiune!
4. cei tineri sunt dornici de a învăţa să se lupte cu leul dar altfel decât să fie aruncaţi direct în arenă! Credem – şi să ne fie iertată îndrăzneala – că această „îmbrâncire” implică tocmai absenţa metodei! În plus, încurajăm astfel perpetuarea unui folclor privind predarea, privind didactica disciplinelor, şi nu o experienţă pedagogică fundamentată practic şi istoric.
5. cele mai interesante şi pline de învăţături sunt discuţiile la care, mai în glumă, mai în serios, oamenii îşi spun „păsurile”, chiar dacă multe dintre ele sunt legate de inconsecvenţe ale sistemului sau de lipsuri materiale.
6. orice plecat de acasă generează (în mod automat şi de bun simţ) o schimbare faţă de momentul to, implicând o acumulare de informaţie şi de experienţă, ca rezultat al acceptării noastre. Dacă, în plus, este satisfăcută una dintre treptele piramidei trebuinţelor, atunci încă un contact pedagogic cu ceilalţi şi-a realizat aşteptările.
Aşadar, să schimbăm măcar acolo unde putem s-o facem! Să aducem la un loc experienţa noastră pedagogică, ideile geniale ale elevilor noştri, „practicul” din aceste programe sufocante. Putem demara cercetarea pedagogică adevărată, dincoace de ferestrele turnului de fildeş, respectând dar, mai ales, asumându-ne nivelul şi aşteptările copiilor noştri.
Să spargem paradigma locului comun, al locului unde nu se întâmplă nimic!
Publicat pe www.didactic.ro în 2007
Autori Corina şi Cătălin Mîinescu
Se dă o cuşcă în care cinci maimuţe încearcă, pe rând să se urce pe scara care duce la o banană agăţată de o aţă. Când una dintre ele începe să urce, un furtun cu apă se porneşte să le ude zdravăn. Încet, încet, ştiind pericolul care le paşte pe toate, cea care totuşi mai are îndrăzneala să se apropie de scară, este luată imediat la bătaie de către celelalte.
Se scoate o maimuţă şi se introduce una nouă. Aceasta, evident că va încerca să se urce spre banană dar reacţia celorlalte va fi promptă. Apoi este scoasă altă maimuţă şi introdusă una nouă şi operaţiunea se repetă până când, din grupul iniţial nu va mai fi nici una. În acest moment, nici o maimuţă nu mai încearcă să se urce spre banană pentru că toate celelalte vor sări asupra ei. De ce?
Concluzia:
"Deoarece aşa am procedat noi întotdeauna."
Acesta este mecanismul de formare a politicilor unei organizaţii…
Nu se mai ştie de când s-a moştenit structura actuală a unei şedinţe de cerc pedagogic. Cert este că ne întâlnim pe rând, la câte o şcoală pentru a asista la o lecţie predată
de către un profesor din şcoala-gazdă, apoi să ascultăm un referat ştiinţific, unul metodic, să stăm puţin de vorbă şi apoi să ne ospătăm din bucatele pe care, cu trudă şi cu cheltuială gazdele le-au întins pe mesele din sala de clasă de alături…
Să analizăm puţin aceste etape:
Lecţia predată este, indubitabil regizată. Adică: ori este pregătită în întregime cu mult timp înainte, ori dacă nu, ea tot nu reflectă realitatea căci, ştiind că va avea loc, profesorul lucrează cu clasa mult mai intens decât ar face-o în mod normal – ceea ce ne duce cu gândul la un alt soi de regizare, nefiind o lecţie din şirul de lecţii care se succed firesc în viaţa unei clase şi a unui profesor… Desigur că, dacă prima variantă are părţile ei hilare – asistenţii simt imediat că „s-a lucrat” şi, în plus există riscul ca un Gigel să se ridice şi să întrebe: ”Doamna, acum e rândul meu?” – a doua prezintă mai mult aspecte pozitive dar, rămâne să ne întrebăm cui foloseşte o astfel de lecţie? Căci cei cu vechime par plictisiţi şi o lecţie obişnuită nu le spune mare lucru. Cei tineri – deci, cu mai puţină aplicaţiune – ar avea multe de întrebat, ar vrea să spună celorlalţi cum văd ei predarea lecţiei respective pentru ca apoi să se încingă un talk-show de toată isprava şi folosinţa…
Referatul ştiinţific (ce-i drept, în cele mai multe cazuri, muncit!) este un prilej pentru cei mai mulţi de a mai dezlega un rebus, de a mai vorbi despre odrasle sau de a admira toaletele proaspăt etalate de către unii dintre participanţi. Oricum, toţi cei prezenţi sunt cu ochii pe referent, încurajându-l din ochi şi prin mişcări mici din cap sugerând: „ţine-o aşa că e bine!”. Mai ales acum, când salariile sunt atât de mici, când avem rate la bănci şi copii/nepoţi de crescut, iar elevii sunt greu de deprins cu tabla înmulţirii şi cu redactarea unei cereri, tocmai acum trebuie să devenim atât de serioşi şi să vorbim despre chestiuni pe care oricum nu le facem la clasă şi nici din Gazeta Matematică nu mai rezolvăm când rămânem singuri…
Referatul metodic este receptat, de obicei, drept o chestiune fără sens dar cu profunde semnificaţii. „Metodica asta e un lucru pentru începători; să nu-mi vină mie cu poveşti d’astea, eu care am atâta amar de vechime în învăţământ!…” Ce mai avem de învăţat? Să facă referat metodic cei tineri!
Discuţiile privind lecţia şi materialele prezentate sunt preponderent pozitive, vrând parcă să reliefeze o dată în plus caracterul creştin al poporului român care, dacă se pune bine cu vecinul, nu îşi complică viaţa. Dacă se ridică şi vreo voce opozantă, acela ori este cârcotaş, ori face pe deşteptul.
Când deja îşi aprinde primul ţigara este momentul psihologic al trecerii la următoarea etapă, cea mai… apetisantă: masa. Măcar n-am plecat degeaba de acasă!…
Aparent simplistă, această analiză descoperă o parte a adâncurilor noastre freudiene. Şi tocmai pentru aceasta cerem reconsiderarea atitudinii faţă de cercul pedagogic, altfel rămas printre relicvele diseminării şi aplicării didacticii la nivelul cel mai aproape de om.
Avem de lămurit câteva lucruri:
1. lecţia este utilă în măsura în care vine să răspundă întrebărilor pe care fiecare şi le pune. Altfel, vorba lui Constantin Noica: „Nu da sfaturi celui care nu ţi le cere, căci nu te va asculta!”
2. referatul ştiinţific este o sarcină şcolărească şi care, în structura lui intimă este rezolvată şcolăreşte…
3. echivalenţa dintre vechime şi experienţă este relativă, dacă acceptăm – şi nu putem altfel! – ideea că nu toţi cei care sunt în sistem sunt conştienţi că aceasta nu este o meserie, ci o misiune!
4. cei tineri sunt dornici de a învăţa să se lupte cu leul dar altfel decât să fie aruncaţi direct în arenă! Credem – şi să ne fie iertată îndrăzneala – că această „îmbrâncire” implică tocmai absenţa metodei! În plus, încurajăm astfel perpetuarea unui folclor privind predarea, privind didactica disciplinelor, şi nu o experienţă pedagogică fundamentată practic şi istoric.
5. cele mai interesante şi pline de învăţături sunt discuţiile la care, mai în glumă, mai în serios, oamenii îşi spun „păsurile”, chiar dacă multe dintre ele sunt legate de inconsecvenţe ale sistemului sau de lipsuri materiale.
6. orice plecat de acasă generează (în mod automat şi de bun simţ) o schimbare faţă de momentul to, implicând o acumulare de informaţie şi de experienţă, ca rezultat al acceptării noastre. Dacă, în plus, este satisfăcută una dintre treptele piramidei trebuinţelor, atunci încă un contact pedagogic cu ceilalţi şi-a realizat aşteptările.
Aşadar, să schimbăm măcar acolo unde putem s-o facem! Să aducem la un loc experienţa noastră pedagogică, ideile geniale ale elevilor noştri, „practicul” din aceste programe sufocante. Putem demara cercetarea pedagogică adevărată, dincoace de ferestrele turnului de fildeş, respectând dar, mai ales, asumându-ne nivelul şi aşteptările copiilor noştri.
Să spargem paradigma locului comun, al locului unde nu se întâmplă nimic!
Publicat pe www.didactic.ro în 2007
Autori Corina şi Cătălin Mîinescu
„Elevii învaţă dacă au de la cine, respectă dacă au pe cine, sunt ruşinoşi dacă au de ce”
Convorbire despre şcoală şi nu numai cu actorul şi regizorul Constantin Florescu
Ce a însemnat şi ce înseamnă şcoala pentru Constantin Florescu?
Şcoala, pentru mine, înseamnă doua lucruri: primul din ele – o instituţie. Al doilea – viaţa.
Ca instituţie, şcoala a fost un lung şir de etape, obligatoriu de parcurs pentru a-mi atinge scopurile. Fiind ezitant din fire şi nu tocmai docil, am schimbat vreo trei licee, trei facultăţi, dintre care am terminat doua şi, dacă voi crede că este necesar, voi fi din nou student.
Ca viaţă, şcoala este comparabilă cu un fluid (ca apa sau aerul) care curge permanent prin mine şi, dacă s-ar opri, eu nu aş mai exista. Am extrem de multă disponibilitate de a învăţa şi de a dărui învăţătură. Probabil că asta mi se trage de la faptul ca părinţii mei au fost amândoi învăţători (cea mai nobilă meserie din lume) şi i-am admirat şi am înţeles mai târziu pentru ce îi admir şi îi imit aşa cum mă pricep mai bine.
Se întâmplă să folosiţi cu interlocutorii expresii de genul „pe vremea mea…”?
Nu
Fără a „înfiera trecutul ruşinos” sau „prezentul vulcanic”, comparaţi şcoala de dinaintea revoluţiei cu cea de după. Mai este profesorul contemporan un model? Mai este elevul contemporan un elev?
Da
Se spune: „elevii nu mai învaţă deloc. Nu mai există respect. Nu mai există ruşine. Tineretul nu mai are nimic sfânt”. Comentaţi, vă rugăm?
Cine spune aşa ceva este bolnav şi trebuie să se trateze urgent. Boala se cheamă prostie şi se manifestă numai în forme acute. Elevii învaţă dacă au de la cine, respectă dacă au pe cine, sunt ruşinoşi dacă au de ce, iar a avea ceva sfânt este o chestiune intimă şi nu se comentează.
Care vă este percepţia privind învăţământul rural? Cine credeţi că îl poate resuscita?
Învăţământul rural nu trebuie să fie un handicap nici pentru dascăli şi nici pentru elevi. E mai lipsit de mijloace decât cel de la oraş dar are alte calităţi care, dacă sunt descoperite şi valorificate pot duce la rezultate spectaculoase. Pentru aceasta e necesar ca toată lumea să se ia în serios. Evident, singurii care pot schimba ceva în bine sau în rău sunt OAMENII.
Marile talente au părăsit ţara. Se pare că fenomenul nu este specific acestor vremuri. A rămâne sau a pleca?...
Marile talente nu părăsesc ţara. Ele pot părăsi un sistem care nu le permite să-şi manifeste geniul şi se duc acolo unde cred că acest lucru este posibil. De fapt, marile talente nu aparţin unei ţări, ele aparţin lumii şi de aceea gestul lor nu poate fi criticat. Dar ei sunt foarte puţini şi nu trebuie confundaţi cu „liber cugetătorii” de ocazie.
În filmele în care aţi jucat, în spectacole, în ceea ce regizaţi există şcoala? (În „Undeva în est” eraţi student, nu-i aşa?)
În tot ceea ce fac există ceva care se datorează şcolii prin care am trecut, dascălilor pe care i-am avut. De la unii am învăţat ce este bine să fac, iar de la alţii, ceea ce trebuie să evit să fac. Le sunt dator şi unora şi altora. Dar, în mod special, sunt câţiva oameni care mi-au slujit drept model (vorbesc de dascăli), pe care i-am iubit şi care m-au îndreptat spre ceea ce sunt.
Nu îi voi numi pentru că nu au nevoie de reverenţa mea. Cred că întâlnirea cu ei a fost ceea ce numim destin şi mă consider un norocos. Noroc a fost şi faptul că am început să fac film din al doilea an de IATC. Unul dintre elevii mei de care sunt foarte mândru a început la fel. Sper să continue mai bine decât am făcut-o eu. Adică să mă depăşească.
Ce înseamnă actorul aici, acum? Ce mai înseamnă arta? Cum se mai poate scăpa de sub kitsch?
E greu să răspund la întrebare pentru că nu pot să fiu obiectiv. Eu mă simt important prin ceea ce fac, chiar dacă aprecierea celor din jur nu mai e atât de mare. În general, omul obişnuit nu ajunge la teatru sau în sala de cinema prea des. Cei mai mulţi se mulţumesc cu ceea ce văd la televizor şi nu se prea deranjează să caute şi altceva. Televizorul şi, mai nou, internetul sunt pe cale să ştranguleze spectacolul de teatru şi filmul de artă. Lucrurile de calitate ajung greu la publicul larg sau publicul la ele. Omului modern i se fură – prin diverse mijloace – timpul. Ori, pentru artă trebuie să ai timp, dispoziţie. Ea a fost înlocuită cu un tip de divertisment uşor şi repede consumabil, promovat de televiziunile comerciale în goana după clienţi, pentru diversele produse şi servicii cărora le fac reclamă şi, astfel câştigă bani. Oamenii, în general nu se mai diferenţiază prin calităţile lor ci prin conturile bancare. E o confuzie care poate deveni extrem de periculoasă. Arta este vulnerabilă în acest context. Visul meu este să deschid o şcoală de spectatori ai cărei absolvenţi să poată să aprecieze un spectacol de teatru sau un film.
…iar mesajul dumneavoastră pentru elevii şi profesorii începutului de mileniu este…
Purtaţi-vă crucea cu demnitate!
Interviu realizat de Cătălin Mîinescu şi publicat în Observator de Olt, nr. 93/ 6 martie 2007
Ce a însemnat şi ce înseamnă şcoala pentru Constantin Florescu?
Şcoala, pentru mine, înseamnă doua lucruri: primul din ele – o instituţie. Al doilea – viaţa.
Ca instituţie, şcoala a fost un lung şir de etape, obligatoriu de parcurs pentru a-mi atinge scopurile. Fiind ezitant din fire şi nu tocmai docil, am schimbat vreo trei licee, trei facultăţi, dintre care am terminat doua şi, dacă voi crede că este necesar, voi fi din nou student.
Ca viaţă, şcoala este comparabilă cu un fluid (ca apa sau aerul) care curge permanent prin mine şi, dacă s-ar opri, eu nu aş mai exista. Am extrem de multă disponibilitate de a învăţa şi de a dărui învăţătură. Probabil că asta mi se trage de la faptul ca părinţii mei au fost amândoi învăţători (cea mai nobilă meserie din lume) şi i-am admirat şi am înţeles mai târziu pentru ce îi admir şi îi imit aşa cum mă pricep mai bine.
Se întâmplă să folosiţi cu interlocutorii expresii de genul „pe vremea mea…”?
Nu
Fără a „înfiera trecutul ruşinos” sau „prezentul vulcanic”, comparaţi şcoala de dinaintea revoluţiei cu cea de după. Mai este profesorul contemporan un model? Mai este elevul contemporan un elev?
Da
Se spune: „elevii nu mai învaţă deloc. Nu mai există respect. Nu mai există ruşine. Tineretul nu mai are nimic sfânt”. Comentaţi, vă rugăm?
Cine spune aşa ceva este bolnav şi trebuie să se trateze urgent. Boala se cheamă prostie şi se manifestă numai în forme acute. Elevii învaţă dacă au de la cine, respectă dacă au pe cine, sunt ruşinoşi dacă au de ce, iar a avea ceva sfânt este o chestiune intimă şi nu se comentează.
Care vă este percepţia privind învăţământul rural? Cine credeţi că îl poate resuscita?
Învăţământul rural nu trebuie să fie un handicap nici pentru dascăli şi nici pentru elevi. E mai lipsit de mijloace decât cel de la oraş dar are alte calităţi care, dacă sunt descoperite şi valorificate pot duce la rezultate spectaculoase. Pentru aceasta e necesar ca toată lumea să se ia în serios. Evident, singurii care pot schimba ceva în bine sau în rău sunt OAMENII.
Marile talente au părăsit ţara. Se pare că fenomenul nu este specific acestor vremuri. A rămâne sau a pleca?...
Marile talente nu părăsesc ţara. Ele pot părăsi un sistem care nu le permite să-şi manifeste geniul şi se duc acolo unde cred că acest lucru este posibil. De fapt, marile talente nu aparţin unei ţări, ele aparţin lumii şi de aceea gestul lor nu poate fi criticat. Dar ei sunt foarte puţini şi nu trebuie confundaţi cu „liber cugetătorii” de ocazie.
În filmele în care aţi jucat, în spectacole, în ceea ce regizaţi există şcoala? (În „Undeva în est” eraţi student, nu-i aşa?)
În tot ceea ce fac există ceva care se datorează şcolii prin care am trecut, dascălilor pe care i-am avut. De la unii am învăţat ce este bine să fac, iar de la alţii, ceea ce trebuie să evit să fac. Le sunt dator şi unora şi altora. Dar, în mod special, sunt câţiva oameni care mi-au slujit drept model (vorbesc de dascăli), pe care i-am iubit şi care m-au îndreptat spre ceea ce sunt.
Nu îi voi numi pentru că nu au nevoie de reverenţa mea. Cred că întâlnirea cu ei a fost ceea ce numim destin şi mă consider un norocos. Noroc a fost şi faptul că am început să fac film din al doilea an de IATC. Unul dintre elevii mei de care sunt foarte mândru a început la fel. Sper să continue mai bine decât am făcut-o eu. Adică să mă depăşească.
Ce înseamnă actorul aici, acum? Ce mai înseamnă arta? Cum se mai poate scăpa de sub kitsch?
E greu să răspund la întrebare pentru că nu pot să fiu obiectiv. Eu mă simt important prin ceea ce fac, chiar dacă aprecierea celor din jur nu mai e atât de mare. În general, omul obişnuit nu ajunge la teatru sau în sala de cinema prea des. Cei mai mulţi se mulţumesc cu ceea ce văd la televizor şi nu se prea deranjează să caute şi altceva. Televizorul şi, mai nou, internetul sunt pe cale să ştranguleze spectacolul de teatru şi filmul de artă. Lucrurile de calitate ajung greu la publicul larg sau publicul la ele. Omului modern i se fură – prin diverse mijloace – timpul. Ori, pentru artă trebuie să ai timp, dispoziţie. Ea a fost înlocuită cu un tip de divertisment uşor şi repede consumabil, promovat de televiziunile comerciale în goana după clienţi, pentru diversele produse şi servicii cărora le fac reclamă şi, astfel câştigă bani. Oamenii, în general nu se mai diferenţiază prin calităţile lor ci prin conturile bancare. E o confuzie care poate deveni extrem de periculoasă. Arta este vulnerabilă în acest context. Visul meu este să deschid o şcoală de spectatori ai cărei absolvenţi să poată să aprecieze un spectacol de teatru sau un film.
…iar mesajul dumneavoastră pentru elevii şi profesorii începutului de mileniu este…
Purtaţi-vă crucea cu demnitate!
Interviu realizat de Cătălin Mîinescu şi publicat în Observator de Olt, nr. 93/ 6 martie 2007
vineri, 15 februarie 2008
Reflecţii pe malul apei…
Există oameni care plâng în timp ce râd şi care râd în timp ce plâng.
Există oameni care culeg roadele înainte de a se coace şi oameni care aruncă pietre în pomul plin.
Sunt oameni care îngăduie siluirea auzului, a graiului şi a adevărului.
Sunt oameni care îşi împletesc cunună din flori proaspete, rupte din corola de minuni a lumii.
Există oameni pentru care firescul este anormal, iar categoricul este profund interpretabil.
Există oameni care complică lucrurile simple.
Există oameni care simplifică lucrurile complicate.
Sunt oameni care abuzează de „eu am un principiu”.
Oameni care adaugă o virgulă după fiecare propoziţie.
Există oameni pentru care a fi bun înseamnă a vorbi despre asta şi despre bunătate şi despre cât de răi sunt alţii.
Există oameni care dau pentru că nu vor să rămână datori, pentru că nu vor să depindă de nimeni.
Există oameni care vorbesc atunci când nu au nimic de spus.
Sunt oameni care nu plâng niciodată, care nu îşi rostesc numele şi cărora le este teamă de trecutul lor. Atât de teamă că nu îşi întorc privirea nici în urmă nici spre propria umbră. Atât de teamă că alunecă pe lângă ziduri ca o iederă neagră, fără rădăcini şi fără roade. Atât de neagră că zidul nu pare niciodată văruit. Atât de nevăruit că ajungi să crezi că nu a fost niciodată altfel…
Apărut în Observator de Olt, nr. 98/ 2007
Există oameni care culeg roadele înainte de a se coace şi oameni care aruncă pietre în pomul plin.
Sunt oameni care îngăduie siluirea auzului, a graiului şi a adevărului.
Sunt oameni care îşi împletesc cunună din flori proaspete, rupte din corola de minuni a lumii.
Există oameni pentru care firescul este anormal, iar categoricul este profund interpretabil.
Există oameni care complică lucrurile simple.
Există oameni care simplifică lucrurile complicate.
Sunt oameni care abuzează de „eu am un principiu”.
Oameni care adaugă o virgulă după fiecare propoziţie.
Există oameni pentru care a fi bun înseamnă a vorbi despre asta şi despre bunătate şi despre cât de răi sunt alţii.
Există oameni care dau pentru că nu vor să rămână datori, pentru că nu vor să depindă de nimeni.
Există oameni care vorbesc atunci când nu au nimic de spus.
Sunt oameni care nu plâng niciodată, care nu îşi rostesc numele şi cărora le este teamă de trecutul lor. Atât de teamă că nu îşi întorc privirea nici în urmă nici spre propria umbră. Atât de teamă că alunecă pe lângă ziduri ca o iederă neagră, fără rădăcini şi fără roade. Atât de neagră că zidul nu pare niciodată văruit. Atât de nevăruit că ajungi să crezi că nu a fost niciodată altfel…
Apărut în Observator de Olt, nr. 98/ 2007
Învăţământul românesc sau şcoala modernă fără copii
Nu poţi vorbi acum despre învăţământul românesc decât cu tristeţe. Şi dacă mai faci parte şi din sistem, e inevitabil să nu laşi privirea în pământ când recunoşti acest lucru...
În pragul colapsului, pe buza prăpastiei, la marginea societăţii, în cădere liberă – sunt câteva caracterizări obişnuite cu care ne-am obişnuit nesperat, nemeritat, dureros...
Nu o să încercăm o altă analiză în termeni statistici sau din punct de vedere al standardelor aduse cu lopata din ţările care nu au nimic comun cu a noastră – acest lucru îl fac destul de des „analişti frumos vorbitori de pe scaun”, oameni care au citit prin presă despre învăţământul românesc şi care se bazează pe o intuiţie (aproape clar-viziune) generatoare de judecăţi de valoare cu puteri axiomatice. Astfel, alăturăm listei de domenii în care românul este specialist şi învăţământul (pe listă erau la loc de frunte fotbalul, agricultura, mecanica auto, politica).
De la convingerea cvasi-generală că oricine poate să fie profesor, că e foarte simplu să-ţi expui cunoştinţele în faţa unui auditoriu care te va asculta mut de uimire (dacă discursul este împănat cu întrebări de genul: „care este cel mai mare vârf al pământului?” sau „ce spune legea lui Ohm?” admiraţia auditorului ar trebui să atingă culmi de neimaginat...) şi până la etalarea nonşalantă a unor teorii bazate pe îndelungi monologuri în faţa oglinzii sau a subalternilor care aplaudă voios şi ritmic, iată plaja manifestărilor privind învăţământul – evident, totul bazat pe adânci frustrări din copilăria în care părinţii îi obligau să meargă la şcoală...
Ceea ce nu se înţelege (de aproape douăzeci de ani...) este faptul că nu de analize este nevoie, nu de statistici şi, mai ales, nu de monolog! Învăţământul lucrează cu suflete. Mai mult decât atât: cu suflete de copii! Iar când este vorba despre suflet, când este vorba despre psihic nimic nu se mai derulează după clasicul „cauză-efect”. Nu aşa trebuie lucrat!
78%, 23%, buni, răi, promovaţi, olimpici, teste naţionale, teze naţionale, gata!
Să o luăm sistematic!
Statisticile sunt un instrument diabolic de manipulare şi de modelare instantanee a comportamentelor. Departe de a fi indicatori de performanţă, statisticile îşi îndeplinesc rolul de sinteză şi de sentinţă. Dacă ele nu ar fi, rapoartele ar deveni mult mai lungi, mai documentate şi mai umane – dar asta ar însemna timp, resurse, implicare...
Aracipurile sunt pline de răceală, sunt seci şi nerelevante. În plus, au ca model o ţară atât de departe de România că ei nu ştiu nici dacă avem curent electric nici dacă folosim clădiri special amenajate (adică şcoli) sau ne adunăm în grupuri sub un pom şi mâzgălim în ţărână cu un băţ... Este foarte clar că trebuie să evaluăm ceea ce se întâmplă şi poate că se impune existenţa unui judecător imparţial. Dar ar fi bine ca acesta să vorbească aceeaşi limbă ca noi! Căci dacă ceva este bun pentru România, el poate să nu fie potrivit Africii sau Scoţiei. Concluzie: sistemul nu tolerează procedeul copy/paste. (motorul de Mercedes nu merge la Dacie!)
Programele – vulturii care trebuie înghiţiţi de către puii de vrabie!
Pe acestea nu le-au copiat cei care copiază... Continuăm să transmitem informaţie fără limite şi fără utilitate. Nu numai că nu le vor folosi ecuaţiile, sistemele osoase sau interminabilele comentarii literare atunci când vor culege căpşunile altora dar nici viaţa lor nu se va opri dacă nu vor şti să reproducă instantaneu interminabilele liste de formule trigonometrice... Programa nu mai corespunde vremurilor (uneori credem că nici noi nu mai corespundem vremurilor...). Că este extrem de încărcată, nici asta nu ar fi o problemă dacă s-ar şti ce treuie evaluat, cât merită asimilat de către copii, cu ce trebuie să rămână ei după absolvire?
Mereu s-a neglijat un lucru esenţial (încălcându-se astfel legea – pentru a câta oară?...): idealul educaţional românesc nu prevede promovarea examenelor care, de altfel nu sunt obligatorii! Noi trebuie să oferim toate tipurile de educaţie: gospodărească, civică, morală, pentru viaţa de familie, sanitară, estetică, artistică, religioasă, etc. Şi ne întrebăm: când vom respecta leagea asigurând educaţia copiilor noştri dacă trebuie să galopăm prin materia (în care nu mai credem de mult!) doar ca să putem semna în condică parcurgerea ei, chiar dacă acest lucru se întâmplă cu preţul bulversării întregului sistem de valori al elevilor? Când vom putea merge în biserică să predăm religia acolo unde este normal, când vom merge la un muzeu de artă, de istorie, la o grădină botanică fără să „pierdem materia” şi fără să recuperăm într-o sâmbătă?
Este interesant faptul că, din când în când vine o adresă oficială „în teritoriu” în care suntem solicitaţi să emitem păreri privind curriculumul. Unii chiar răspund – desigur că sunt ori poeţi , ori debutanţi... La ultima ni se cerea să spunem ce teme să se scoată din programă. Şi cum noi credem că nu aşa se face, că nu poţi scoate cărămizi dintr-un zid şi acesta să rămână în picioare, că trebuie regândit totul, că există o coerenţă pe care trebuie să o îndeplinească, nu am răspuns la cerere. O fi rău?
Evaluarea este modul în care unii îşi leagă numele de istoria tumultoasă şi searbădă a învăţământului ultimilor ani – sau, să ne ierte Dumnezeu dar de la noi, de aici aşa se vede!... Cum evaluăm este o problemă care ar trebui ridicată după ce stabilim ce evaluăm.
Condiţiile din şcoli sunt hotărâtoare pentru nivelul învăţământului doar în cazurile extreme (aşa credem noi) şi anume: şcoli unde plouă, şcoli la care se ajunge după un lung drum pe jos, şcoli care nu corespund nici celor mai mari indulgenţe. Dar astea sunt cazuri rare. Nici noi nu vom aluneca la extreme: nu vom spune că „pe vremea noastră nu aveam atâtea ca acum” şi nici că „prea multe calculatoare nu aduc progresul ci blazarea”. Cert este că odată cu gradul de civilizaţie creşte şi îndepărtarea omului de bine, că, aşa cum spunea strălucitul nostru Caragiale, „duşmanul binelui este mai-binele”.
Aşadar... Veţi trage cu ochiul spre sfârşitul acestor rânduri, iar cu gândul veţi căuta „soluţiile”...
E mult mai simplu decât credem!
Soluţia este sufletul copilului, suflet pe care nu-l mai vedem, nu-l mai auzim, nu-l mai înţelegem. Nu întâmplător a spus Iisus „lăsaţi copiii să vină la mine!”. Iar noi, cu tot ceea ce se întâmplă în exteriorul şi, mai ales în interiorul sistemului, îl îndepărtăm pe copil, îl îmbrâncim către o lume rece în care nu există decât două nuanţe de gri: alb şi negru!
Nu le mai dăm nimic din ceea ce aşteaptă, din ceea ce le place. În plus, le schimonosim copilăria cu pilde despre ce făceam noi „pe vremea noastră”...
Şi asta sistematic şi de foarte mult timp; căci nimic nu devine brusc ci în timp, încet, ca rugina... Ca bătrâneţea...
Haideţi să-i întrebăm ce vor, ce aşteaptă de la noi, de la şcoală şi de la societate. Să compunem platforme politice, electorale după vorbele copiilor, pentru ei. Şi să-i lăsăm să ne judece şi să ne osândească acolo unde ne comportăm cu ei aşa cum nici nouă nu ne-a plăcut când am fost ca ei...
Haideţi să schimbăm ceva în acest prag de Apocalipsă! Cu toţii!
Apărut în Tribuina Învăţământului nr. 935/ 4-10 fevr. 2008
În pragul colapsului, pe buza prăpastiei, la marginea societăţii, în cădere liberă – sunt câteva caracterizări obişnuite cu care ne-am obişnuit nesperat, nemeritat, dureros...
Nu o să încercăm o altă analiză în termeni statistici sau din punct de vedere al standardelor aduse cu lopata din ţările care nu au nimic comun cu a noastră – acest lucru îl fac destul de des „analişti frumos vorbitori de pe scaun”, oameni care au citit prin presă despre învăţământul românesc şi care se bazează pe o intuiţie (aproape clar-viziune) generatoare de judecăţi de valoare cu puteri axiomatice. Astfel, alăturăm listei de domenii în care românul este specialist şi învăţământul (pe listă erau la loc de frunte fotbalul, agricultura, mecanica auto, politica).
De la convingerea cvasi-generală că oricine poate să fie profesor, că e foarte simplu să-ţi expui cunoştinţele în faţa unui auditoriu care te va asculta mut de uimire (dacă discursul este împănat cu întrebări de genul: „care este cel mai mare vârf al pământului?” sau „ce spune legea lui Ohm?” admiraţia auditorului ar trebui să atingă culmi de neimaginat...) şi până la etalarea nonşalantă a unor teorii bazate pe îndelungi monologuri în faţa oglinzii sau a subalternilor care aplaudă voios şi ritmic, iată plaja manifestărilor privind învăţământul – evident, totul bazat pe adânci frustrări din copilăria în care părinţii îi obligau să meargă la şcoală...
Ceea ce nu se înţelege (de aproape douăzeci de ani...) este faptul că nu de analize este nevoie, nu de statistici şi, mai ales, nu de monolog! Învăţământul lucrează cu suflete. Mai mult decât atât: cu suflete de copii! Iar când este vorba despre suflet, când este vorba despre psihic nimic nu se mai derulează după clasicul „cauză-efect”. Nu aşa trebuie lucrat!
78%, 23%, buni, răi, promovaţi, olimpici, teste naţionale, teze naţionale, gata!
Să o luăm sistematic!
Statisticile sunt un instrument diabolic de manipulare şi de modelare instantanee a comportamentelor. Departe de a fi indicatori de performanţă, statisticile îşi îndeplinesc rolul de sinteză şi de sentinţă. Dacă ele nu ar fi, rapoartele ar deveni mult mai lungi, mai documentate şi mai umane – dar asta ar însemna timp, resurse, implicare...
Aracipurile sunt pline de răceală, sunt seci şi nerelevante. În plus, au ca model o ţară atât de departe de România că ei nu ştiu nici dacă avem curent electric nici dacă folosim clădiri special amenajate (adică şcoli) sau ne adunăm în grupuri sub un pom şi mâzgălim în ţărână cu un băţ... Este foarte clar că trebuie să evaluăm ceea ce se întâmplă şi poate că se impune existenţa unui judecător imparţial. Dar ar fi bine ca acesta să vorbească aceeaşi limbă ca noi! Căci dacă ceva este bun pentru România, el poate să nu fie potrivit Africii sau Scoţiei. Concluzie: sistemul nu tolerează procedeul copy/paste. (motorul de Mercedes nu merge la Dacie!)
Programele – vulturii care trebuie înghiţiţi de către puii de vrabie!
Pe acestea nu le-au copiat cei care copiază... Continuăm să transmitem informaţie fără limite şi fără utilitate. Nu numai că nu le vor folosi ecuaţiile, sistemele osoase sau interminabilele comentarii literare atunci când vor culege căpşunile altora dar nici viaţa lor nu se va opri dacă nu vor şti să reproducă instantaneu interminabilele liste de formule trigonometrice... Programa nu mai corespunde vremurilor (uneori credem că nici noi nu mai corespundem vremurilor...). Că este extrem de încărcată, nici asta nu ar fi o problemă dacă s-ar şti ce treuie evaluat, cât merită asimilat de către copii, cu ce trebuie să rămână ei după absolvire?
Mereu s-a neglijat un lucru esenţial (încălcându-se astfel legea – pentru a câta oară?...): idealul educaţional românesc nu prevede promovarea examenelor care, de altfel nu sunt obligatorii! Noi trebuie să oferim toate tipurile de educaţie: gospodărească, civică, morală, pentru viaţa de familie, sanitară, estetică, artistică, religioasă, etc. Şi ne întrebăm: când vom respecta leagea asigurând educaţia copiilor noştri dacă trebuie să galopăm prin materia (în care nu mai credem de mult!) doar ca să putem semna în condică parcurgerea ei, chiar dacă acest lucru se întâmplă cu preţul bulversării întregului sistem de valori al elevilor? Când vom putea merge în biserică să predăm religia acolo unde este normal, când vom merge la un muzeu de artă, de istorie, la o grădină botanică fără să „pierdem materia” şi fără să recuperăm într-o sâmbătă?
Este interesant faptul că, din când în când vine o adresă oficială „în teritoriu” în care suntem solicitaţi să emitem păreri privind curriculumul. Unii chiar răspund – desigur că sunt ori poeţi , ori debutanţi... La ultima ni se cerea să spunem ce teme să se scoată din programă. Şi cum noi credem că nu aşa se face, că nu poţi scoate cărămizi dintr-un zid şi acesta să rămână în picioare, că trebuie regândit totul, că există o coerenţă pe care trebuie să o îndeplinească, nu am răspuns la cerere. O fi rău?
Evaluarea este modul în care unii îşi leagă numele de istoria tumultoasă şi searbădă a învăţământului ultimilor ani – sau, să ne ierte Dumnezeu dar de la noi, de aici aşa se vede!... Cum evaluăm este o problemă care ar trebui ridicată după ce stabilim ce evaluăm.
Condiţiile din şcoli sunt hotărâtoare pentru nivelul învăţământului doar în cazurile extreme (aşa credem noi) şi anume: şcoli unde plouă, şcoli la care se ajunge după un lung drum pe jos, şcoli care nu corespund nici celor mai mari indulgenţe. Dar astea sunt cazuri rare. Nici noi nu vom aluneca la extreme: nu vom spune că „pe vremea noastră nu aveam atâtea ca acum” şi nici că „prea multe calculatoare nu aduc progresul ci blazarea”. Cert este că odată cu gradul de civilizaţie creşte şi îndepărtarea omului de bine, că, aşa cum spunea strălucitul nostru Caragiale, „duşmanul binelui este mai-binele”.
Aşadar... Veţi trage cu ochiul spre sfârşitul acestor rânduri, iar cu gândul veţi căuta „soluţiile”...
E mult mai simplu decât credem!
Soluţia este sufletul copilului, suflet pe care nu-l mai vedem, nu-l mai auzim, nu-l mai înţelegem. Nu întâmplător a spus Iisus „lăsaţi copiii să vină la mine!”. Iar noi, cu tot ceea ce se întâmplă în exteriorul şi, mai ales în interiorul sistemului, îl îndepărtăm pe copil, îl îmbrâncim către o lume rece în care nu există decât două nuanţe de gri: alb şi negru!
Nu le mai dăm nimic din ceea ce aşteaptă, din ceea ce le place. În plus, le schimonosim copilăria cu pilde despre ce făceam noi „pe vremea noastră”...
Şi asta sistematic şi de foarte mult timp; căci nimic nu devine brusc ci în timp, încet, ca rugina... Ca bătrâneţea...
Haideţi să-i întrebăm ce vor, ce aşteaptă de la noi, de la şcoală şi de la societate. Să compunem platforme politice, electorale după vorbele copiilor, pentru ei. Şi să-i lăsăm să ne judece şi să ne osândească acolo unde ne comportăm cu ei aşa cum nici nouă nu ne-a plăcut când am fost ca ei...
Haideţi să schimbăm ceva în acest prag de Apocalipsă! Cu toţii!
Apărut în Tribuina Învăţământului nr. 935/ 4-10 fevr. 2008
Manifest paranoic într-o piaţă goală plină de oameni
…dacă a căuta vinovaţi este o boală sau doar o manie, dacă statisticile sunt o pârghie pentru a manipula sau doar un inofensiv criteriu al evaluării, dacă oamenii sunt răi sau doar copleşiţi de cotidianul omenesc mai mult sau mai puţin justificat, acestea sunt lucruri pe care nu le vom ştii, poate, niciodată sau, în cazul în care adevărul ni s-ar arăta (deşi „nu noi să stăpânim adevărul!”) nu cred că ar avea influenţă hotărâtoare asupra căderii în care omul şi viaţa sa sunt antrenate…
Se spune că e necesară întoarcerea la cauze pentru a putea trata efectele. Deşi există teorii care susţin că, atunci când este vorba despre psihicul uman, nimic nu se mai desfăşoară după clasicul „cauză-efect”, reacţiile nefiind rezultatul evenimentului aparent ci al modului de a fi, de a gândi al fiecăruia, declanşat de evenimentul respectiv.
Teoriile sunt multe, există oameni care sunt plătiţi pentru a gândi la ele şi, cu siguranţă sunt lucruri interesante în orice.
Dar întotdeauna rămâne misterul şi singura explicaţie care se naşte este în jurul lui Dumnezeu.
Îndepărtarea noastră de El, voită sau nu, asumată sau nu duce la chaosul limbilor, la fuga bezmetică înspre nicăieri; la durerea de fiecare zi şi fiecare noapte din suflet…
Ne mărturisim neajunsurile materiale, persecuţia la care ne supun vrăjmaşii, iertarea pe care o împărţim cu generozitate greşiţilor noştri, îndoiala faţă de şarpele crescut la sân. O lume întreagă este nejustificat cu ochii pe noi, sunt judecători la fiecare pas, sunt capcane şi arme aţintite asupră-ne la fiecare colţ, după fiecare copac! De fapt sunt atât de mulţi copaci că nu ne mai întrebăm dacă este şi pădurea prin apropiere…
Şi din toate acestea răzbate murmurul scrâşnit prin care reproşăm neimplicarea Lui în rezolvarea unor probleme care nu sunt ale Sale, care nu sunt din cauza Sa!
Ne plângem de milă. Şi apoi nu doar găsim explicaţii rezonabile tuturor faptelor noastre ci ne încurajăm în „a nu fi proşti”, în a nu-i lăsă pe „ceilalţi” să ne „calce în picioare”… Adică întorsul obrazului este dovada prostiei care ne împiedică să progresăm; adică „iubeşte-ţi aproapele” înseamnă cel mult copilul, căci nu se pune problema de soţie, de soacră nici nu poate fi vorba, iar ceilalţi, „ceilalţi sunt Infernul”!
NU!
Haideţi să ne oprim până nu ne va copleşi cu totul această ceaţă paranoică asupra ochilor noştri! Haideţi să ne schimbăm dintele pe încă un ochi!
Haideţi să începem să ne cântărim cu atenţie fiecare cuvânt căci vorbele dor ca orice violenţă şi pot lăsa urme mai adânci decât ale fierului înroşit…
Haideţi să iertăm şi să uităm!
Haideţi să trăim!
Se spune că e necesară întoarcerea la cauze pentru a putea trata efectele. Deşi există teorii care susţin că, atunci când este vorba despre psihicul uman, nimic nu se mai desfăşoară după clasicul „cauză-efect”, reacţiile nefiind rezultatul evenimentului aparent ci al modului de a fi, de a gândi al fiecăruia, declanşat de evenimentul respectiv.
Teoriile sunt multe, există oameni care sunt plătiţi pentru a gândi la ele şi, cu siguranţă sunt lucruri interesante în orice.
Dar întotdeauna rămâne misterul şi singura explicaţie care se naşte este în jurul lui Dumnezeu.
Îndepărtarea noastră de El, voită sau nu, asumată sau nu duce la chaosul limbilor, la fuga bezmetică înspre nicăieri; la durerea de fiecare zi şi fiecare noapte din suflet…
Ne mărturisim neajunsurile materiale, persecuţia la care ne supun vrăjmaşii, iertarea pe care o împărţim cu generozitate greşiţilor noştri, îndoiala faţă de şarpele crescut la sân. O lume întreagă este nejustificat cu ochii pe noi, sunt judecători la fiecare pas, sunt capcane şi arme aţintite asupră-ne la fiecare colţ, după fiecare copac! De fapt sunt atât de mulţi copaci că nu ne mai întrebăm dacă este şi pădurea prin apropiere…
Şi din toate acestea răzbate murmurul scrâşnit prin care reproşăm neimplicarea Lui în rezolvarea unor probleme care nu sunt ale Sale, care nu sunt din cauza Sa!
Ne plângem de milă. Şi apoi nu doar găsim explicaţii rezonabile tuturor faptelor noastre ci ne încurajăm în „a nu fi proşti”, în a nu-i lăsă pe „ceilalţi” să ne „calce în picioare”… Adică întorsul obrazului este dovada prostiei care ne împiedică să progresăm; adică „iubeşte-ţi aproapele” înseamnă cel mult copilul, căci nu se pune problema de soţie, de soacră nici nu poate fi vorba, iar ceilalţi, „ceilalţi sunt Infernul”!
NU!
Haideţi să ne oprim până nu ne va copleşi cu totul această ceaţă paranoică asupra ochilor noştri! Haideţi să ne schimbăm dintele pe încă un ochi!
Haideţi să începem să ne cântărim cu atenţie fiecare cuvânt căci vorbele dor ca orice violenţă şi pot lăsa urme mai adânci decât ale fierului înroşit…
Haideţi să iertăm şi să uităm!
Haideţi să trăim!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
